De neuitat?

 

Andrei

Scrie, că le uiți. Asta îmi spun toți, iar eu nu pot fi împotriva tuturor. Așa că scriu, iată, scriu ce spune, crede și simte copilul.
Fără să mai lungim vorba:
– Ți-a plăcut povestea?
– Uaaau… este cea mai tare poveste pe care n-am auzit-o niciodată.
Sau:
– Te ajut să te încalți?
– Nu, dă-mi voie. Lasă-l pe bătrânul Andrei (el având venerabila vârstă de 4 ani).
Sau:
– Deci, asta înseamnă atmosferă, închei eu explicația din “Prima mea enciclopedie”.
– Caaam ciudat nume pentru un cer, nu crezi, mami? Cine a pus un nume așa scandalagiu?
Sau:
– Aș vrea tare mult să îmi cumperi un dinozaur. Sau… nu că ăsta mănâncă omi.
Sau:
– Acum ești supărată pe mine, mami?
– Nu sunt. De ce întrebi?
– Pentru că ai o față supărătoare.

Sau:

– Îți place muzica, Andrei?
– Da, e așa… cântătoare. Adică nu e gălăgie zgomotoasă.

Sau:

– Andrei, îți place cu trenul?, l-a întrebat cineva.
– Nu îmi place cu trenul din Olanda că nu face u-ci-ci.
– Dar cum?
– Face așa… (ia o față serioasă și așteaptă nemișcat).
– Adică nu merge?
– Ba merge, dar cu liniște să nu trezească pomii.

Să intru în rol sau nu?

Copilul vine alarmat de la un desen animat cu un tren:

– Mami, mami, trenul a oprit în gară şi nu a luat călători!

Eu, să intru în rol repede, prind starea şi încep să mă ambalez pe tren, care este rău şi nu a luat călătorii care aşteptau şi care…

– Incredibil… nu se poate aşa ceva… Dar ce fel de tren mai este şi ăsta?

– Albastru cu roşu!

Răspunsul prompt, ca de obicei…