… Ha?

Dar dacă te lua românul, am întrebat în mintea mea, în timp ce un frate de vreo 10 ani îşi certa sora de vreo 5 ani, în parc. Plecase de lângă el fără să spună şi el îi explica acum cât de îngrijorat a fost şi la ce pericole s-a expus fetiţa obraznică (tot el i-a şi trasat pedeapsa: o săptămână fără televizor!)

- De ce ai plecat? Dacă te lua un ţigan? A simţit nevoia să repete, ca s-o sperie de-a binelea, probabil. Şi i-a reuşit, pentru că obraznica mică a rămas fără replică. A tresărit la auzul pedepsei cu televizorul şi a plecat grăbită după el.

Ce o fi in mintea copiilor

Ce o fi în mintea copiilor când li se spune asta? Ţiganul acesta imaginar este suprapus peste imaginea copilului ţigan care se joacă lângă ei, în parc? Sau este altceva, un fel de bau-bau neprecizat, dar care pică la fix când faci o prostie şi te ia… şi te duce undeva probabil… unde nu-ti va fi bine. Că doar nu te-o duce să te joci cu puradeii lui…

Este evident că se declanşează ceva şi resorturile interioare lucrează, din moment ce copilul de 10 ani a simţit nevoia să amintească de “ţiganul” care te ia, dacă eşti obraznic. Pe el l-o fi luat vreodată, pesemne, şi acum vorbeşte din experienţa personală…

- Auzi, a avut dreptate băiatul când a zis de ţigan? Mă întreabă o negricioasă mică, cu mucii întinşi pe obraz, căţărată ca o maimuţică pe vaporaşul de lemn pe care se juca şi Andrei.

- Nu, am răspuns rapid, ca la şcoală. N-a aşteptat argumentele.

Hai, că poate mai avem o şansă… Nu toţi se tem de ţigani… imaginari sau nu. Dar toţi facem greşeli în construirea caracterelor celor mici. M-am certat singură când mi-a ieşit pe gură: Andrei, plângi ca o fetiţă… Şi totuşi el plângea ca un băieţel, că şi băieţeii plâng câteodată, nu-i aşa?