Cine, măi?

A

Bine se întreabă Andrei de ce este Parlamentul toată ziua la știri. Foarte bună observația. I-am răspuns că este toată ziua la știri pentru că noi, românii, facem toată ziua politică. Daaa? M-a întrebat el. Nu a înțeles mare lucru, dar n-a continuat. Însă observația lui mi-a amintit o discuție cu cineva care trăia în altă țară și care îmi spunea cât de puțin se vorbește despre politică și politicieni în țara respectivă, la televizor și acasă, pe stradă sau la serviciu. Cred că asta este normalitatea – să știi cât mai puține din declarațiile lor, și cât mai multe din realizările lor, ale politicienilor. Noi, în schimb… vorbim mult și facem puțin; vorbim despre cât de mult vom face și facem extrem de puțin. Rețeta clasică: vorbe, nu fapte.

A, dar nu, nu. Nu despre asta voiam să scriu, ci despre faptul că ieri, la TV, Andrei l-a văzut la știri pe Isărescu. Nu l-a văzut foarte des, nu-l cunoaște, așa că s-a oprit în fața televizorului, cu mingea cu care se juca în mână:

- O, sărăcuțul de el!

- Cine, dragă?

- Domnul ăsta.

Nu eram cu el în cameră, așa că am venit să văd despre cine vorbește cu atâta compasiune.

- Cine, măi?

- Domnul ăsta, mami, cu ochelari. Cred că are extrem de multe emoții. Uite cât de greu vorbește. Și se uită așa… când sus, când jos…

Oraşul câinilor?

Am ajuns în Bucureşti în plină criză a câinilor maidanezi. Şi imaginea cu care am venit, creată de cele câteva ştiri pe care le-am văzut (cum naiba mai aveam curajul să intru în Bucureşti dacă vedeam mai multe imagini cu câini rânjind criminal?), este aceea a unui oraş condus de animale care omoară. 60.000 de câini… Jur că nu i-am văzut până acum aşa repede pe cei câţiva de lângă bloc, aşa cum i-am reperat aseară.

Doamne, în ce eră a manipulării trăim… Că doar n-a trecut mult timp de când curentul mediatic era împotriva eutanasierii şi pentru găsirea altor soluţii. Şi jurnalele ne livrau imagini cu câini chinuiţi în adăposturi şi câte şi mai câte… Acum vrem moarte, că aşa am văzut la televizor.

Foarte bine, dar să ştie asta şi cei care vin de acasă cu pui de câini (că le este milă să-şi sterilizeze animalele) şi îi plasează prin parcuri. Şi vecinele, dragele de ele, care cumpără lapte pentru pisicuţele drăguţe de la bloc (şi din 4 câte am avut cândva, număr vreo 20 acum), ignorând trupurile călcate pe şosele (era să leşin, gravidă fiind când un pui de pisică a fost călcat în faţa mea, ba şi proiectat undeva pe trotuar, ca să-mi fie peisajul complet). Sunt convinsă că nici doamnele astea nu cred în sterilizare şi preferă să-şi măsoare iubirea în lapte, nu în potenţiali pui salvaţi…