Habar n-am, nu există manual pentru asta… Şi totuşi…

Ieri, am ieşi în parc cu Andrei şi cu mama. Eram prinse în discuţie şi cu ochii pe Andrei care rula frumos cu “bichita”. Pe o bancă stătea o doamnă, aparent normală, care încerca să-şi liniştească bebeluşul zgâlţâind căruciorul. Am oroare de mişcarea asta care numai liniştitoare nu este. Era un fapt, am continuat plimbarea, dar mi-a atras atenţia mişcarea nervoasă a doamnei care a părut la un moment dat că a lovit bebeluşul. I-am spus mamei. “Nu cred, e imposibil”, a fost replica ei normală, în faţa unei grozăvii.

Nu m-am putut abţine, ne-am aşezat pe o bancă destul de aproape. A deranjat-o, poate, aşa că a decis să plece la plimbare. Copilul plângea în continuare. După nişte tufişuri, am văzut cum a ridicat bebeluşul de mânuţe şi l-a trântit la loc.

Am simţit că mi se face rău. Am plecat rapid către agentul de pază care discuta cu cineva la câţiva metri şi i-am spus ce am văzut. Alt şoc: nu ştiu, doamnă, eu n-am văzut nimic. Păi vă spun eu că am văzut. Pai nu e treaba noastră. Păi şi dacă merg eu la ea şi ne luăm la bătaie, este treaba dumneavoastră? Păi nu noi ne ocupăm cu asta… poliţia, adică trebuia s-o filmaţi… Şi, dacă vine poliţia, o să fie cuvântul dumneavoastră contra cuvântului ei… E mama copilului, până la urmă. Măcar puteţi merge s-o întrebaţi dacă este mama copilului? Poate e dădaca nebună, care bate copilul… Da, ne ocupăm noi, mulţumim, staţi liniştită!

Dacă am sta toţi liniştiţi…