Ba pe-a mă-tii?…

Azi am fost în Dorobanţi :-) Ce fel sună… parcă am fost în excursie. Mă rog, am avut ceva de rezolvat în zonă şi rău mi-a părut că n-am ajuns mai des pe acolo în ultima vreme. Aş fi avut subiecte destule pentru blog…

Şi cum mergeam eu aşa prin Dorobanţi, prin soare de simţeam că mi se lipesc nările de uscăciune… (exagerez, am mers 10 minute prin soare, dar sună bine, a la Ice Age, dar cu soare :-) ) şi dădeam, la fiecare casă înghesuită în altă casă mai înghesuită, de toate reclamele văzute la televizor, doar că aici chiar erau chestiile din reclame (adică saloane de împletit părul, de lipo-fitness-uit corpul, de pensat unele şi altele…), admiram fiecare maşinuţă, maşină, maşinoaie de pe marginea drumului… şi ele înghesuite, dar toate de ultimul răgnet…

Aşa… deci… că văd că povestea asta zace nespus de mult la expunere, cum eram eu pe trotuarul meu aglomerat, aud un claxon. Luung. Şi iar unul. Mă uit, normal. Era o maşină mare, nu un tir, nuuu, o maşină de teren, nu din aia de expediţii montane, ci din aia care sclipeşte ca o bijuterie. Nu claxona singură de nebună, că n-avea defectul ăsta din fabrică, ci era sfătuită să facă asta de domnişoara roşcată şi sexy de la volan.

Nu-i înţelegeam problema, pentru că se oprise în mijlocul străzii, fără să fi avut vreun obstacol în faţă. Mă apropii de scena cu pricina, că era în direcţia mea, şi realizez, după ce eroina noastră pe patru roţi a urcat greu pe trotuar, ca o balenă eşuată, că stăpâna ei dorea să parcheze undeva unde un domn de la pază pusese o barieră. Ei, nu era chiar o barieră, era o ladă de bere, dar nu mai spun, că stric imaginea Dorobanţilor…

Şi când să mă strecor, prin spatele maşinii, că doar na… îmi blocase trecerea… aud vocea cristalină din spaţiul crem luminos al autoturismului: … mă-tii de tâmpit!

Iar domnul amabil, care a ajutat-o să parcheze, cu explicaţii suplimentare, de genul: sigur că puteţi aici, că domnul pleacă înaintea dumneavoastră, aşa, urcaţi…, aranjând lada frumos pe şosea, cu ochii în asfaltul arzător, n-a rămas dator: ba pe-a mă-tii!, ridicându-se apoi drept şi cu acelaşi zâmbet bine-crescut şi la locul lui. Dar nu l-am auzit decât eu. Şi l-ar fi auzit şi o gâză de pe marginea drumului, dacă nu-şi găsea sfârşitul ante replica de teatru a personajului care se pare că se adresa doar publicului…

Am trecut mai departe, cu promisiunea să revin pentru documentarea unui serial pe blog despre lăzi, maşini şi doamne de poveste. A, da… şi pahare de plastic cu zmeură, la 10 lei! O plăcere…

Ne mai facem bine vreodată?

Vâj, vâââj cu “bichita” pe trotuar. La un moment dat ajungem la trecerea de pietoni. Ne poziţionăm regulamentar, ne uităm în stânga, în dreapta, nu pleacă fără mine ci aşteaptă să pun mâna pe el, să fie sigur că e ok să pornească pe zebră.

Coborâm cu o roată şi… ne oprim, pentru că exact în faţa noastră trage o maşinuţă simpatică, stickerită cu numele unei firme de publicitate, cred… n-am reţinut.

Foarte drăguţă, însă oprită de-a latul trecerii de pietoni, blocându-ne trecerea, ba chiar încurcând şi un pic circulaţia, că altfel n-ar fi traficul din Bucureşti atât de chic.

Poate că n-aş fi scris nimic despre asta, că doar nu e ceva senzaţional să se staţioneze pe treceri de pietoni, la naiba! Dar din maşinuţa albă, stickerită frumos, au coborât doi tineri simpatici, zâmbind la o glumă spusă înainte între ei, probabil, la costum, cu blugi şi tenişi… ce mai, tineri arătoşi, genul de corporatişti deştepţi sau self-amploaiaţi (ştiu, nu există termenul; asta nu-i deranjează pe alţii…) cu un viitor frumos… Şi atunci nu m-am putut abţine şi am zis şi eu plină de năduf: “de ce oare opriţi voi pe trecerea de pietoni?”

Şi mi s-a răspuns cu un zâmbet de reclamă la Colgate: “pentru că descărcăm repede”. Pfuuu… eu de ce nu m-am gândit la asta?!? E logic, nu?

Şi s-au apucat, într-adevăr, şi au scos ceva ce semăna a trusă uriaşă de machiaj de televiziune şi alte cutii… Şi fără un “scuze”, fără… ceva urme de educaţie primară, rudimentară, tânărul în sacou ca briza mării şi tunsoarea de Justin Bieber… a plecat, lăsându-l în urmă pe celălat, care a pornit pe jos, la fel de vesel şi mut.

Chiar nu m-am supărat pe următorul gagiu care a parcat pe o altă trecere, cu maşina lui de gunoi, care m-a mai şi întrebat aşa, în trecere: “ce face fata?”, lipsit de convingere şi mai mult a sarcină de serviciu… dar pe ăştia doi cu fiţe de educaţi, m-a apucat un nerv… că a trebuit să-i bag la blog :-)