Vrei să fii Răspunzel?

Fetiţele din ziua de azi par să le ştie pe toate: de la modă la vedete actuale, de la gadgeturi la cele mai populare personaje de desene animate… Iar băieţeii trebuie să fie duri şi puternici, fără excepţie. Excepţiile nu sunt scuzate în lumea copiilor. Nu şi le pot explica şi nu le acceptă. Punct.

Ce-mi place este că aceşti mici viitori mari, adolescenţi şi mai apoi maturi cu diverse întrebări şi probleme nerezolvate, par să aibă astăzi toate răspunsurile. Dau din gură neîncetat şi îţi explică diverse cu aerul că ştiu despre ce vorbesc. Iar fetiţele sunt cele mai gureşe, le răsună vocile în parc, trasând regulile jocurilor sau reclamând o nedreptate a unei partenere de joacă sau… câte şi mai câte. Întotdeauna au dreptate, mai ales cele alintate, şi întotdeauna vor ceva.

Aşa o fi fost şi în copilăria mea? :-) O să întreb. Cert este că impresia generală, după două ore de observaţie minuţioasă, în parc, este că astăzi adultul ascultă de copil, că dacă nu, cel din urmă ţipă, aleargă, se dă cu pampersul de pământ şi… mai găseşte el suficiente argumente să te convingă.

Lui Andrei nu-i merge. Încă. Poate şi pentru că nu şi-a găsit personajul forţos  sau cu puteri magice, care să mă convingă?…

- Cine vrei să fii? L-a întrebat o fetiţă pe Andrei, în jocul lor cu mingea (nu ştiu de ce trebuia să fie altcineva, dar era regula jocului şi Andrei căuta în minte un personaj)

- Winnie de Pluş.

- Eu vreau să fiu Rapunzel. Şi jocul a început, că doar toate erau la locul lor…

Dacă te lua ţiganul?

… Ha?

Dar dacă te lua românul, am întrebat în mintea mea, în timp ce un frate de vreo 10 ani îşi certa sora de vreo 5 ani, în parc. Plecase de lângă el fără să spună şi el îi explica acum cât de îngrijorat a fost şi la ce pericole s-a expus fetiţa obraznică (tot el i-a şi trasat pedeapsa: o săptămână fără televizor!)

- De ce ai plecat? Dacă te lua un ţigan? A simţit nevoia să repete, ca s-o sperie de-a binelea, probabil. Şi i-a reuşit, pentru că obraznica mică a rămas fără replică. A tresărit la auzul pedepsei cu televizorul şi a plecat grăbită după el.

Ce o fi in mintea copiilor

Ce o fi în mintea copiilor când li se spune asta? Ţiganul acesta imaginar este suprapus peste imaginea copilului ţigan care se joacă lângă ei, în parc? Sau este altceva, un fel de bau-bau neprecizat, dar care pică la fix când faci o prostie şi te ia… şi te duce undeva probabil… unde nu-ti va fi bine. Că doar nu te-o duce să te joci cu puradeii lui…

Este evident că se declanşează ceva şi resorturile interioare lucrează, din moment ce copilul de 10 ani a simţit nevoia să amintească de “ţiganul” care te ia, dacă eşti obraznic. Pe el l-o fi luat vreodată, pesemne, şi acum vorbeşte din experienţa personală…

- Auzi, a avut dreptate băiatul când a zis de ţigan? Mă întreabă o negricioasă mică, cu mucii întinşi pe obraz, căţărată ca o maimuţică pe vaporaşul de lemn pe care se juca şi Andrei.

- Nu, am răspuns rapid, ca la şcoală. N-a aşteptat argumentele.

Hai, că poate mai avem o şansă… Nu toţi se tem de ţigani… imaginari sau nu. Dar toţi facem greşeli în construirea caracterelor celor mici. M-am certat singură când mi-a ieşit pe gură: Andrei, plângi ca o fetiţă… Şi totuşi el plângea ca un băieţel, că şi băieţeii plâng câteodată, nu-i aşa?

:-)) Ce spun doamnele?

Cui foloseşte să-ţi educi copilul frumos, atât de frumos încât îi explici că se spune “domnul” şi “doamna”, nici măcar “tanti” (că se uită doamnele urât pe stradă)… că nu e frumos să arate cu degetul şi nici ca degetul arătător să stea în nas… că trebuie să salutăm vecinii… şi câte toate?

Sper că lui Andrei, într-o societate mai bună ca asta de ieri după-amiază, colţ cu parcul Regina Maria:

- Fă, auzi, n-ai o ţigare?

Scuze, dar nu mi-am imaginat că vorbeşte cu mine una dintre cele două individe pe care le-am depăşit în plimbarea noastră. A simţit nevoia să repete:

- Hei, fata, fata, n-ai o ţigare?

M-am întors: n-am.

- E, n-ai pe naiba!…

Andrei: ce a zis doamna, mami?

Moment în care au început ele să râdă înaintea mea… Chiar aşa, oare ce a zis “doamna”?

Ce faci când o femeie loveşte un bebeluş?

Habar n-am, nu există manual pentru asta… Şi totuşi…

Ieri, am ieşi în parc cu Andrei şi cu mama. Eram prinse în discuţie şi cu ochii pe Andrei care rula frumos cu “bichita”. Pe o bancă stătea o doamnă, aparent normală, care încerca să-şi liniştească bebeluşul zgâlţâind căruciorul. Am oroare de mişcarea asta care numai liniştitoare nu este. Era un fapt, am continuat plimbarea, dar mi-a atras atenţia mişcarea nervoasă a doamnei care a părut la un moment dat că a lovit bebeluşul. I-am spus mamei. “Nu cred, e imposibil”, a fost replica ei normală, în faţa unei grozăvii.

Nu m-am putut abţine, ne-am aşezat pe o bancă destul de aproape. A deranjat-o, poate, aşa că a decis să plece la plimbare. Copilul plângea în continuare. După nişte tufişuri, am văzut cum a ridicat bebeluşul de mânuţe şi l-a trântit la loc.

Am simţit că mi se face rău. Am plecat rapid către agentul de pază care discuta cu cineva la câţiva metri şi i-am spus ce am văzut. Alt şoc: nu ştiu, doamnă, eu n-am văzut nimic. Păi vă spun eu că am văzut. Pai nu e treaba noastră. Păi şi dacă merg eu la ea şi ne luăm la bătaie, este treaba dumneavoastră? Păi nu noi ne ocupăm cu asta… poliţia, adică trebuia s-o filmaţi… Şi, dacă vine poliţia, o să fie cuvântul dumneavoastră contra cuvântului ei… E mama copilului, până la urmă. Măcar puteţi merge s-o întrebaţi dacă este mama copilului? Poate e dădaca nebună, care bate copilul… Da, ne ocupăm noi, mulţumim, staţi liniştită!

Dacă am sta toţi liniştiţi…