Am ajuns în Bucureşti în plină criză a câinilor maidanezi. Şi imaginea cu care am venit, creată de cele câteva ştiri pe care le-am văzut (cum naiba mai aveam curajul să intru în Bucureşti dacă vedeam mai multe imagini cu câini rânjind criminal?), este aceea a unui oraş condus de animale care omoară. 60.000 de câini… Jur că nu i-am văzut până acum aşa repede pe cei câţiva de lângă bloc, aşa cum i-am reperat aseară.

Doamne, în ce eră a manipulării trăim… Că doar n-a trecut mult timp de când curentul mediatic era împotriva eutanasierii şi pentru găsirea altor soluţii. Şi jurnalele ne livrau imagini cu câini chinuiţi în adăposturi şi câte şi mai câte… Acum vrem moarte, că aşa am văzut la televizor.

Foarte bine, dar să ştie asta şi cei care vin de acasă cu pui de câini (că le este milă să-şi sterilizeze animalele) şi îi plasează prin parcuri. Şi vecinele, dragele de ele, care cumpără lapte pentru pisicuţele drăguţe de la bloc (şi din 4 câte am avut cândva, număr vreo 20 acum), ignorând trupurile călcate pe şosele (era să leşin, gravidă fiind când un pui de pisică a fost călcat în faţa mea, ba şi proiectat undeva pe trotuar, ca să-mi fie peisajul complet). Sunt convinsă că nici doamnele astea nu cred în sterilizare şi preferă să-şi măsoare iubirea în lapte, nu în potenţiali pui salvaţi…