Eu, da, din nefericire. Şi Andrei. Ne întorceam de la salină. Era 8 seara şi plouase (motiv pentru toată lumea să iasă în oraş cu maşina, se pare). Rulam cu mai puţin de 30 km la oră, pe o străduţă cu gropi şi treceri de pietoni, dar cu prioritate. Un detaliu nesemnificativ pentru un şofer “profesionist” care nu numai că nu a frânat venind de pe o străduţă cu “cedează trecerea”, dar mi s-a părut că zboară… din nefericire a zburat fix până în maşina care venea pe străduţa noastră cu prioritate, din faţa noastră. Din ricoşeu, vinovatul s-a îndreptat destul de energic spre maşina noastră, căreia îi murise motorul (nu ştiu când, undeva între bubuitură şi momentul T). Am sesizat aspectul când am anticipat faptul că maşina ricoşată m-ar fi lovit în dreapta şi am tras de volan în stânga. Inutil, fireşte, fără motor… dar, printr-o prezenţă de spirit sau o dorinţă mare de a nu mai accidenta altă maşină, domnul grăbit a tras puternic de volan şi a urcat pe lângă mine pe trotuar, lovindu-se şi de gard, probabil.

Din starea de şoc m-au scos cuvintele lui Andrei: ce fac băieţii, mami? Se… joacă, mami… se joacă.