Zilele trecute am citit o poveste de groază… despre groaza de proprietari îngrozitori (ca să aveţi o imagine cât mai aproape de realitate). Şi, evident, mi-am amintit propria experienţă cu un proprietar grozav de Bucureşti:

Vestea proastă, primită de la prima întâlnire: suntem vecini. Stă la câteva blocuri şi trece zilnic pe “aici”. N-am crezut că aici înseamnă prin apartament. Am aflat la câteva săptămâni, când a închis căldura în lipsa noastră “ca să nu cheltuim”. Iar la prima confruntare: “Aţi fost în lipsa noastră în casă?”, a sărit ca ars, mai nervos de zece ori decât noi: “Şi ce? Aveţi cumva lingouri de aur? Eu am avut un arab aici, uite-aşa stăteau geamantanele cu bani… şi nu l-a deranjat că veneam, ba chiar îi prindea bine că aveam grijă…”

A doua veste proastă: îi plăceau vizitele (nu numai cele în absenţă). Am aflat despre copii nerecunoscători care nu îi mai vorbesc, despre fosta soţie, o ingrată, despre multe conturi în bănci, că de asta îşi leagă pantalonii cu sfoară, nu ca alţii care aruncă banii pe chirii… apropo, noi ce căutăm în Bucureşti?…

A treia veste proastă: cresc al naibii de repede preţurile, “ştii cât s-a făcut uleiul?”, mai trebuie 1 milion la chirie (nu erau încă lei noi, doar vechi, dar dragi moşului, proprietar de încă două apartamente).

Ultima veste proastă i-am dat-o noi: ne mutăm. Cum?!? La câteva luni? Ne batem joc de el? Păi ştim noi câţi a avut la coadă la “vizionat” când am venit noi? Şi la ce a renunţat el? “Era una, cam trecută, cu fiică-sa cu tot… adică înţelegi, adică… O să vă pară vouă rău”. Asta din urmă n-am înţeles-o (n-am înţeles-o eu nici pe aia dinainte, cu mama şi fiica, dar e problema mea).

Final de poveste: rate la bancă mari şi enervante. Dar infinit mai uşor de suportat decât un proprietar de groază.