Toate se leagă. Sau nu?

Andrei

– Mami, îmi place așa mult să dansez la grădiniță!

– Mă bucur.

– Și sunt foarte bun, să știi.

– Asta e și mai bine.

– Doamna de dans mi-a spus bravo ție! Și m-a întrebat cum mă cheamă. Și eu am spus Andrei Hora. Și ea a spus vino în față, astăzi ești profesor de dans!

– Foarte frumos, bravo. Și ți-a plăcut?

– Foarte mult, extrem de mult. Eram ca pe scenă… Și dansam acolo și mișcările erau așa (suntem pe stradă, dar nu contează, el îmi arată mișcările).

După demonstrație și asigurări că i-a plăcut foarte mult, discutăm mai departe:

– Ți-ar plăcea să dansezi pe scenă adevărată? Când vei fi mare,  ți-ar plăcea să fii…

– Pilot de curse! Ți-am mai zis!

:)

P.S. Fotografia este în ton cu articolul. E clar, da?

 

Cine este doamna de Puzzle?

Când nu cunoaşte cuvintele pe care le aude, un copil le înlocuieşte cu cele pe care le ştie şi care seamănă cu cele noi. Aşa se face că Andrei al nostru, de poveste deja, mi-a spus într-o zi, pe când îl culegeam de la grădiniţă o expresie cu totul nouă pentru mine :-)

- Mami, ştii cu cine am vorbit astăzi?

- Cu cine?

- Cu doamna de la Puzzle.

- Cu doamna de la Puzzle?!?… faţa mea era, probabil, sugestivă pentru încurcătura din capul meu. Mă gândeam că au jucat un joc, că au făcut un puzzle în care se regăsea o doamnă, că… imaginaţie de om mare, adică. În realitate, lucrurile erau mult mai simple:

- Da, uite-o pe doamna de la Puzzle aici, la intrare.

- Aa… :-))

Clar ca bună ziua, nu?

Logica de grădiniţă funcţionează perfect. Noi, cei cu liceul terminat… nu înţelegem lucrurile… Dar noroc că sunt copiii gata să ne lumineze când se lasă ceaţa. Şi, ce ar fi toată această trecere de la o zi la alta fără dialogurile savuroase cu luminătorii din dotare? Mai nimic, evident.

Boon… după această introducere care n-are nicio legătură cu ceea ce îmi spune Andrei zilnic, sau mă rog, el sigur nu la asta se gândeşte, ci mult mai simplu şi aplicat fiecărei situaţii, iată cum decurge o negociere pe invers:

- Gata, la culcare, că mâine iar te trezeşti greu.

- Mă trezesc? Dar unde mă duc?

- La grădiniţă.

- Nu… vreau să stau acasă.

- Nu se poate.

- De ce? Că pot să stau singur.

- Păi tocmai asta e. Că nu poţi să stai singur. Hai, n-o mai lungi. Culcă-te.

- Ce amuzant…

- Nu-i amuzant. Serios acum, închide ochii şi dormi.

- Daaa?… Bine, dar să ştii că mâine dimineaţă când mă trezesc, o să vreau să mai dorm.

- ?!?

Unde îţi place să râzi?

dormitor gradinita

Când credeam că m-am înţeles cu piticul care avea emoţii înainte de prima zi de grădiniţă, pentru că m-a asigurat că se va juca acolo şi se va împrieteni cu ceilalţi copii… şi câte-n lună şi în stele, în liniştea nopţii, înainte să adoarmă, aud:

- Uof… ce mă fac cu grădiniţa asta?

- Păi de ce spui asta, Andrei?

- Aaaşaa…

- Dar am stabilit deja că va fi distractiv şi amuzant.

- Va fi distractiv?

- Sigur că da.

- Şi amuzant?

- Da.

- Dar mie îmi place să râd acasa!