De ce a murit girafa?

Scandalul girafei omorâte și tranșate în fața vizitatorilor minori m-a adus în fața unei diferențe culturale: în vreme ce eu n-am înțeles demersul acesta educativ, de viață, o prietenă mai apropiată de Danemarca a fost prea puțin mirată de felul acesta de a-i face pe copii să înțeleagă relația dintre animale în natură, cursul firesc al lucrurilor și legilor naturii – în care leul chiar mănâncă girafa.

Bun… dar eu tot n-am înțeles de ce trebuia să moară girafa în acest exercițiu. Și atunci am rememorat un episod dur din copilărie, care m-a marcat…

Eram la bunica mea, mamaia adică, împreună cu surorile și verii mei. Era o mare bucurie pentru noi să avem grijă de ieduții proaspăt fătați, să îi ajutăm cu lăptic suplimentar, să îi încălzim la piept… Și capra tocmai fătase niște minunății din acestea drăgălașe. Ce mai, nu făceam altceva toată ziua. Și unul dintre iezi a devenit… de casă. Era jucăria noastră și o frumusețe de ied.

Nu mai știu de ce i-a pus gând rău un unchi. Acest detaliu mi s-a șters din minte… să fi fost Paștele? Chiar nu mai știu. Ideea este că noi am decis să apărăm iedul cu orice preț. Așa că ne-am încuiat în casă cu ied cu tot, fapt care a înfuriat unchiul peste măsură. Și nu știu cât de hotărât era înainte de asta să-l sacrifice, dar după ce s-a izbit în uși încuiate s-a decis fără posibilitate de întoarcere. A durat mult frecușul în casă, panica noastră, dar și amenințările de afară și tot circul. Atât cât să crească dorința acestuia de a ne da o lecție.

În momentul deschiderii ușii, iedul a fost înșfăcat, omorât și jupuit în fața noastră, ca să înțelegem că noi suntem vinovați pentru ce i se întâmplă și, mai ales, că asta se întâmplă cu caprele. N-am înțeles asta. Am urât barbarismul și am plâns cu toții speriați.

Se prea poate ca episodul acesta să nu mă facă un mare fan al educației acesteia spartane sau pur și simplu să fie doar diferența culturală…

:-)) Ce spun doamnele?

Cui foloseşte să-ţi educi copilul frumos, atât de frumos încât îi explici că se spune “domnul” şi “doamna”, nici măcar “tanti” (că se uită doamnele urât pe stradă)… că nu e frumos să arate cu degetul şi nici ca degetul arătător să stea în nas… că trebuie să salutăm vecinii… şi câte toate?

Sper că lui Andrei, într-o societate mai bună ca asta de ieri după-amiază, colţ cu parcul Regina Maria:

- Fă, auzi, n-ai o ţigare?

Scuze, dar nu mi-am imaginat că vorbeşte cu mine una dintre cele două individe pe care le-am depăşit în plimbarea noastră. A simţit nevoia să repete:

- Hei, fata, fata, n-ai o ţigare?

M-am întors: n-am.

- E, n-ai pe naiba!…

Andrei: ce a zis doamna, mami?

Moment în care au început ele să râdă înaintea mea… Chiar aşa, oare ce a zis “doamna”?