În parc, cu mingea, Andrei mare fan al şutării la poartă. Se apropie de noi doi copilaşi, doi ţigănuşi, unul mai mare, cam de vârsta lui Andrei, celălalt mai mic, dar gălăgios tare şi cu poftă de joacă. Cu mingea noastră.

Îi las să se desfăşoare, ba chiar eram curioasă dacă Andrei va fi încântat că are parteneri de joc. A fost, s-au jucat în trei, au dat pase… totul OK. La un moment dat, ajunge şi mama celor doi:

- Haoleu, doamna, nu-i da mingea lu ăsta micu!

- De ce?

- Că-i rău. O strică.

- Ei, staţi liniştită. Ce poate să-i facă?…

După ceva timp, cel mic fuge cu mingea. Doamna mamă, grijulie, aleargă după el şi mi-o aduce. Mi-o dă în mână, să fie sigură:

- Ţine-o, doamna, că ăsta-i nebun.

- Este foarte activ. Câţi ani are? întreb şi eu, ca să facem conversaţie.

- 2 ani. Da-i atât de rău… ăsta mai marele e cuminte, dar ăsta micu… A stricat toate mingiile noastre. Şi-mi arată dovada, o minge de handbal spartă, cu care cei doi se joacă acum un soi de fotbal dezumflat.

- Dar ce i-a făcut?

- A băgat cuţitu-n ea.