Aşa periculos?

În parc, cu mingea, Andrei mare fan al şutării la poartă. Se apropie de noi doi copilaşi, doi ţigănuşi, unul mai mare, cam de vârsta lui Andrei, celălalt mai mic, dar gălăgios tare şi cu poftă de joacă. Cu mingea noastră.

Îi las să se desfăşoare, ba chiar eram curioasă dacă Andrei va fi încântat că are parteneri de joc. A fost, s-au jucat în trei, au dat pase… totul OK. La un moment dat, ajunge şi mama celor doi:

- Haoleu, doamna, nu-i da mingea lu ăsta micu!

- De ce?

- Că-i rău. O strică.

- Ei, staţi liniştită. Ce poate să-i facă?…

După ceva timp, cel mic fuge cu mingea. Doamna mamă, grijulie, aleargă după el şi mi-o aduce. Mi-o dă în mână, să fie sigură:

- Ţine-o, doamna, că ăsta-i nebun.

- Este foarte activ. Câţi ani are? întreb şi eu, ca să facem conversaţie.

- 2 ani. Da-i atât de rău… ăsta mai marele e cuminte, dar ăsta micu… A stricat toate mingiile noastre. Şi-mi arată dovada, o minge de handbal spartă, cu care cei doi se joacă acum un soi de fotbal dezumflat.

- Dar ce i-a făcut?

- A băgat cuţitu-n ea.

Dacă te lua ţiganul?

… Ha?

Dar dacă te lua românul, am întrebat în mintea mea, în timp ce un frate de vreo 10 ani îşi certa sora de vreo 5 ani, în parc. Plecase de lângă el fără să spună şi el îi explica acum cât de îngrijorat a fost şi la ce pericole s-a expus fetiţa obraznică (tot el i-a şi trasat pedeapsa: o săptămână fără televizor!)

- De ce ai plecat? Dacă te lua un ţigan? A simţit nevoia să repete, ca s-o sperie de-a binelea, probabil. Şi i-a reuşit, pentru că obraznica mică a rămas fără replică. A tresărit la auzul pedepsei cu televizorul şi a plecat grăbită după el.

Ce o fi in mintea copiilor

Ce o fi în mintea copiilor când li se spune asta? Ţiganul acesta imaginar este suprapus peste imaginea copilului ţigan care se joacă lângă ei, în parc? Sau este altceva, un fel de bau-bau neprecizat, dar care pică la fix când faci o prostie şi te ia… şi te duce undeva probabil… unde nu-ti va fi bine. Că doar nu te-o duce să te joci cu puradeii lui…

Este evident că se declanşează ceva şi resorturile interioare lucrează, din moment ce copilul de 10 ani a simţit nevoia să amintească de “ţiganul” care te ia, dacă eşti obraznic. Pe el l-o fi luat vreodată, pesemne, şi acum vorbeşte din experienţa personală…

- Auzi, a avut dreptate băiatul când a zis de ţigan? Mă întreabă o negricioasă mică, cu mucii întinşi pe obraz, căţărată ca o maimuţică pe vaporaşul de lemn pe care se juca şi Andrei.

- Nu, am răspuns rapid, ca la şcoală. N-a aşteptat argumentele.

Hai, că poate mai avem o şansă… Nu toţi se tem de ţigani… imaginari sau nu. Dar toţi facem greşeli în construirea caracterelor celor mici. M-am certat singură când mi-a ieşit pe gură: Andrei, plângi ca o fetiţă… Şi totuşi el plângea ca un băieţel, că şi băieţeii plâng câteodată, nu-i aşa?

Ce faci când ai timp?

Experimentez ceva foooarte interesant… Nu mai ştiu să mă bucur de timp liber. Sunt trei ani, aproape, de când priorităţile s-au schimbat şi de când gestionăm minutele între diverse activităţi care implică mai ales copilul.

Ieşim în oraş respectând orele de somn de prânz, mergem acolo unde ştim că i-ar plăcea copilului, organizăm întâlniri şi petreceri în funcţie de programul copilului… iar asta vine firesc, fără vreo umbră de Uoof, ce m-am săturat! Ne-a intrat în reflex. Într-atât încât sunt deja 6 zile de când copilul stă la bunici şi eu nu ştiu ce să fac cu orele libere :-)

M-am decis să scriu despre subiectul acesta amuzant şi nu prea :-) după ce am citit blogul unei mămici exasperate de faptul că NU ARE TIMP. Şi din descriere aşa părea, că zilele sunt prea scurte pentru o casă cu doi copii, cazul ei.

Poate că al meu este mai cuminte decât ai ei… fiind şi unul singur… dar n-am intrat în depresii, n-am disperat şi n-am simţit că mă sufoc. Ba chiar am avut job part-time acasă, ne-am jucat până ne-au durut fălcile de atâta râs, am citit şi poveşti şi am şi învăţat pedalatul pe bicicleta mare… fără cursuri de time management, cum se poartă mai nou.

Bine, n-am făcut prăjituri şi nu i-am croşetat ceva… că nu sunt Super – Femeia – Fantastică :-), dar am reuşit să trecem frumos, toţi trei, peste primii trei ani. Şi cred că, în final, important este să găsesti un echilibru care să te mulţumească. Pe tine, nu pe ceilalţi, care vor avea întotdeauna o părere…

Ai ceva pentru mine? Da sau nu?

Unde sunt vremurile alea în care ameninţarea unei palme la fund era punctul terminus al unei năstruşnicii? Apuse… În locul lor îşi revendică tot mai mult conţinut “negocierea” copil – părinte. Nicio rugăminte din partea părintelui nu scapă netaxată.

Bunăoară în această seară, când mă rugam de copil să işi ia antibioticul (din cauză de gât roşu rău şi amigdale cât casa), a spus că nu vrea, că e rău, că mai bine îi dau lăptic, că una, că alta… într-un final l-a luat. În drumul meu victorios spre bucătărie aud: acum primesc ceva? Da sau nu?

Şi de-ar fi singura încercare, dar nu… episoadele se repetă zilnic şi tot mai insistente:

- Hai, lăptic şi nani!
- Acum, mami?
- Da.
- Bine. Imi pui desene? Veau Mickey!
- Nu, bei lapte şi faci nani.
- Te loooog! Fumos? Sunt cuminte, mami.
- Arată-mi. (Ridică mânuţele şi zâmbeşte. Aşa arată el că e cuminte)
- Te-ai uitat astăzi destul. Ajunge.
- Da?
- Da.
- Unu şi gata?
- Nu (şi i-am băgat sticla în gură… dar peste câţiva ani n-o să mai bea lapte şi va avea gura liberă pentru adevăratele negocieri…)