De ce nu pot să fac copii? :)

N-aș vrea să uit, peste timp, cele mai amuzante dialoguri cu fiul de 3 ani, așa că fac un soi de jurnal din acest blog, până mă lămuresc ce altceva pot face cu el (cu blogul, că în privința copilului m-am lămurit :) ). Și cel ce urmează este, de departe, cel care m-a făcut să râd cel mai tare:

- Mami, eu o să am un copil în burtică?
– Nu, mami, dar de ce întrebi asta?
– Pentru că vreau și eu un bebe.
– Păi dacă vrei un bebe, adică un frățior, trebuie să-l facă mami.
– Dar băieții ce problemă au?
– N-au nicio problemă, dar ei nu pot avea copii în burtică.
– De ceeee?…
– Nu se poate, suntem construiți diferit. Mami și tati, împreună, pot să facă un bebe.
– Adică tu cu tati?
– Da.
– Dar vreau să faci tu cu mine.
– Nu se poate, Andrei.
– De ceeee?…

După un șir lung de explicații…
– Ah, atunci am o idee: pot să fac pui?

Am cedat și am râs până la lacrimi :)))

Ciorbă sau… nu?

Irina, 4 ani, în dialog cu mămica ei, exasperată că fata nu mănâncă:

– Hai, Irina, doar puţină ciorbă!

– Nu, iar ciorbă? Am mâncat şi ieri…

– Hai, te rog.

– Ştii ce? Când o să am copii, n-o să te las niciodată să le dai tu de mâncare!

Vrei să fii Răspunzel?

Fetiţele din ziua de azi par să le ştie pe toate: de la modă la vedete actuale, de la gadgeturi la cele mai populare personaje de desene animate… Iar băieţeii trebuie să fie duri şi puternici, fără excepţie. Excepţiile nu sunt scuzate în lumea copiilor. Nu şi le pot explica şi nu le acceptă. Punct.

Ce-mi place este că aceşti mici viitori mari, adolescenţi şi mai apoi maturi cu diverse întrebări şi probleme nerezolvate, par să aibă astăzi toate răspunsurile. Dau din gură neîncetat şi îţi explică diverse cu aerul că ştiu despre ce vorbesc. Iar fetiţele sunt cele mai gureşe, le răsună vocile în parc, trasând regulile jocurilor sau reclamând o nedreptate a unei partenere de joacă sau… câte şi mai câte. Întotdeauna au dreptate, mai ales cele alintate, şi întotdeauna vor ceva.

Aşa o fi fost şi în copilăria mea? :-) O să întreb. Cert este că impresia generală, după două ore de observaţie minuţioasă, în parc, este că astăzi adultul ascultă de copil, că dacă nu, cel din urmă ţipă, aleargă, se dă cu pampersul de pământ şi… mai găseşte el suficiente argumente să te convingă.

Lui Andrei nu-i merge. Încă. Poate şi pentru că nu şi-a găsit personajul forţos  sau cu puteri magice, care să mă convingă?…

- Cine vrei să fii? L-a întrebat o fetiţă pe Andrei, în jocul lor cu mingea (nu ştiu de ce trebuia să fie altcineva, dar era regula jocului şi Andrei căuta în minte un personaj)

- Winnie de Pluş.

- Eu vreau să fiu Rapunzel. Şi jocul a început, că doar toate erau la locul lor…

Când învăţăm să minţim?

Andrei cel vinovat

Are aproape trei ani şi nu-mi amintesc să-i fi explicat ce este aia o minciună… sau poate că da, însă cu siguranţă nu i-am spus că o minciunică îl poate salva de o ceartă, câteodată. Şi totuşi iată că ştie:

- Mami, mami, n-am dat cu mingea în televizor! Stă lângă mine cu mânuţele la gură când spune asta, pentru că, măcar asta nu ştie încă – body language… slavă Domnului, că altfel mă pensionam direct.

- Dar ce ai făcut?

- Nimic. Şi iar ridică mânuţele. Vino să vezi.

Merg la televizorul cu pricina, este întreg bine-merci… Dar nu mă abţin:

- Hai, spune, ce ai făcut? Parcă i-am dat semnalul. A început o istorie complicată cu un şut, care s-a dus paaam în perete şi paaam înapoi şi el are muşchi, mami, că a mâncat banană şi vezi ce tare dă şi… a lovit în televizor.

- Ce?

- Mingea mare, înţelege-mă, mami?

Am înţeles într-un final şi m-am bucurat că era mingea mare dar din burete. Şi l-am luat de-o parte la o poveste despre minciuni şi adevăruri. Care, inevitabil, s-a terminat cu De ce?