Oraşul câinilor?

Am ajuns în Bucureşti în plină criză a câinilor maidanezi. Şi imaginea cu care am venit, creată de cele câteva ştiri pe care le-am văzut (cum naiba mai aveam curajul să intru în Bucureşti dacă vedeam mai multe imagini cu câini rânjind criminal?), este aceea a unui oraş condus de animale care omoară. 60.000 de câini… Jur că nu i-am văzut până acum aşa repede pe cei câţiva de lângă bloc, aşa cum i-am reperat aseară.

Doamne, în ce eră a manipulării trăim… Că doar n-a trecut mult timp de când curentul mediatic era împotriva eutanasierii şi pentru găsirea altor soluţii. Şi jurnalele ne livrau imagini cu câini chinuiţi în adăposturi şi câte şi mai câte… Acum vrem moarte, că aşa am văzut la televizor.

Foarte bine, dar să ştie asta şi cei care vin de acasă cu pui de câini (că le este milă să-şi sterilizeze animalele) şi îi plasează prin parcuri. Şi vecinele, dragele de ele, care cumpără lapte pentru pisicuţele drăguţe de la bloc (şi din 4 câte am avut cândva, număr vreo 20 acum), ignorând trupurile călcate pe şosele (era să leşin, gravidă fiind când un pui de pisică a fost călcat în faţa mea, ba şi proiectat undeva pe trotuar, ca să-mi fie peisajul complet). Sunt convinsă că nici doamnele astea nu cred în sterilizare şi preferă să-şi măsoare iubirea în lapte, nu în potenţiali pui salvaţi…

Şi ce? Ai lingouri de aur?

Zilele trecute am citit o poveste de groază… despre groaza de proprietari îngrozitori (ca să aveţi o imagine cât mai aproape de realitate). Şi, evident, mi-am amintit propria experienţă cu un proprietar grozav de Bucureşti:

Vestea proastă, primită de la prima întâlnire: suntem vecini. Stă la câteva blocuri şi trece zilnic pe “aici”. N-am crezut că aici înseamnă prin apartament. Am aflat la câteva săptămâni, când a închis căldura în lipsa noastră “ca să nu cheltuim”. Iar la prima confruntare: “Aţi fost în lipsa noastră în casă?”, a sărit ca ars, mai nervos de zece ori decât noi: “Şi ce? Aveţi cumva lingouri de aur? Eu am avut un arab aici, uite-aşa stăteau geamantanele cu bani… şi nu l-a deranjat că veneam, ba chiar îi prindea bine că aveam grijă…”

A doua veste proastă: îi plăceau vizitele (nu numai cele în absenţă). Am aflat despre copii nerecunoscători care nu îi mai vorbesc, despre fosta soţie, o ingrată, despre multe conturi în bănci, că de asta îşi leagă pantalonii cu sfoară, nu ca alţii care aruncă banii pe chirii… apropo, noi ce căutăm în Bucureşti?…

A treia veste proastă: cresc al naibii de repede preţurile, “ştii cât s-a făcut uleiul?”, mai trebuie 1 milion la chirie (nu erau încă lei noi, doar vechi, dar dragi moşului, proprietar de încă două apartamente).

Ultima veste proastă i-am dat-o noi: ne mutăm. Cum?!? La câteva luni? Ne batem joc de el? Păi ştim noi câţi a avut la coadă la “vizionat” când am venit noi? Şi la ce a renunţat el? “Era una, cam trecută, cu fiică-sa cu tot… adică înţelegi, adică… O să vă pară vouă rău”. Asta din urmă n-am înţeles-o (n-am înţeles-o eu nici pe aia dinainte, cu mama şi fiica, dar e problema mea).

Final de poveste: rate la bancă mari şi enervante. Dar infinit mai uşor de suportat decât un proprietar de groază.