- Andrei, ţie îţi place să fiu supărată pe tine?
- Da. Adicăăă… nu. Acuma eşti supălată?
- Da.
- De ceee?
- Pentru că eşti obraznic.
- Dar am fost deja.
- Adică ai fost şi acum nu mai eşti?
- Nu mai sunt.
- Eşti sigur?
- Da. (după o pauză) Vleau iubire!
- De ce? Pentru că eşti obraznic?
- Nuuuu, pentlu că sunt iubilea-l tău.
- Eşti iubirea mea, nu iubirea al meu.
- Dar sunt băiat, mami!
- Aşa este 
Am vrut să-i dau lui Andrei orez cu lapte. Am pus şi scorţişoară, pentru aroma aceea inconfundabilă… S-a uitat lung la linguriţă, după care a mărturisit:
- Mi-e frică!
- De ce?
- E pătat.
Eu, da, din nefericire. Şi Andrei. Ne întorceam de la salină. Era 8 seara şi plouase (motiv pentru toată lumea să iasă în oraş cu maşina, se pare). Rulam cu mai puţin de 30 km la oră, pe o străduţă cu gropi şi treceri de pietoni, dar cu prioritate. Un detaliu nesemnificativ pentru un şofer “profesionist” care nu numai că nu a frânat venind de pe o străduţă cu “cedează trecerea”, dar mi s-a părut că zboară… din nefericire a zburat fix până în maşina care venea pe străduţa noastră cu prioritate, din faţa noastră. Din ricoşeu, vinovatul s-a îndreptat destul de energic spre maşina noastră, căreia îi murise motorul (nu ştiu când, undeva între bubuitură şi momentul T). Am sesizat aspectul când am anticipat faptul că maşina ricoşată m-ar fi lovit în dreapta şi am tras de volan în stânga. Inutil, fireşte, fără motor… dar, printr-o prezenţă de spirit sau o dorinţă mare de a nu mai accidenta altă maşină, domnul grăbit a tras puternic de volan şi a urcat pe lângă mine pe trotuar, lovindu-se şi de gard, probabil.
Din starea de şoc m-au scos cuvintele lui Andrei: ce fac băieţii, mami? Se… joacă, mami… se joacă.