Ai mai văzut vreodată?

Matei si Iohannis

În același context al interesului pentru știri și politică, Andrei îl trage pe Matei în fața televizorului și mă cheamă repede:

– Mami, vino repede, nu-ți vine să crezi!

– Ce s-a întâmplat?

Mi-l arată victorios pe Matei, care privea la televizor:

– Ai mai văzut un bebeluș care să asculte un Iohannis?!?

– :))) (ăsta a fost răspunsul meu)

 

În treacăt fie spus, când mă cheamă așa repede, mă execut rapid, pentru că am tras o sperietură grozavă la ultima chemare:

– Mami, vino repede, Matei este cu fața la burtă!

– Ceee?

Matei era, într-adevăr, cu fața în jos, în pătuț, și încerca să revină la formula inițială. Calm, fără plâns, ardelenește ar spune unii. Era prima lui rostogolire :)

Să mai ieși cu el la fotbal?

IMG_0839

Ce face fotbalul din copilul meu… Incredibil… Pe lângă faptul că mă driblează exemplar, că mă păcălește cu direcția în care va șuta și câte alte chinuri la care mă supune, mai copiază și gesturile fotbaliștilor fericiți când dau gol…

Da, exact: cu mulțumiri la cer, cu mâini împreunate sau trecute prin păr, cu aruncat în genunchi… tot tacâmul. Nu face decât să mă enerveze. Nu știu cât mai suport și dacă mai ies în parc cu el. Judecați și singuri:

 

Andrei

pe teren

De ce nu pot să fac copii? :)

N-aș vrea să uit, peste timp, cele mai amuzante dialoguri cu fiul de 3 ani, așa că fac un soi de jurnal din acest blog, până mă lămuresc ce altceva pot face cu el (cu blogul, că în privința copilului m-am lămurit :) ). Și cel ce urmează este, de departe, cel care m-a făcut să râd cel mai tare:

- Mami, eu o să am un copil în burtică?
– Nu, mami, dar de ce întrebi asta?
– Pentru că vreau și eu un bebe.
– Păi dacă vrei un bebe, adică un frățior, trebuie să-l facă mami.
– Dar băieții ce problemă au?
– N-au nicio problemă, dar ei nu pot avea copii în burtică.
– De ceeee?…
– Nu se poate, suntem construiți diferit. Mami și tati, împreună, pot să facă un bebe.
– Adică tu cu tati?
– Da.
– Dar vreau să faci tu cu mine.
– Nu se poate, Andrei.
– De ceeee?…

După un șir lung de explicații…
– Ah, atunci am o idee: pot să fac pui?

Am cedat și am râs până la lacrimi :)))

Cine este doamna de Puzzle?

Când nu cunoaşte cuvintele pe care le aude, un copil le înlocuieşte cu cele pe care le ştie şi care seamănă cu cele noi. Aşa se face că Andrei al nostru, de poveste deja, mi-a spus într-o zi, pe când îl culegeam de la grădiniţă o expresie cu totul nouă pentru mine :-)

- Mami, ştii cu cine am vorbit astăzi?

- Cu cine?

- Cu doamna de la Puzzle.

- Cu doamna de la Puzzle?!?… faţa mea era, probabil, sugestivă pentru încurcătura din capul meu. Mă gândeam că au jucat un joc, că au făcut un puzzle în care se regăsea o doamnă, că… imaginaţie de om mare, adică. În realitate, lucrurile erau mult mai simple:

- Da, uite-o pe doamna de la Puzzle aici, la intrare.

- Aa… :-))

Băgam n-am style?…

Și dacă tot suntem la capitolul Copiii spun lucruri trăznite… A, nu eram acolo? Mă rog, ziceam că suntem…

Deci, copilul meu, mare iubitor de muzică, dans și gimnastică, fredonează toate refrenele la modă (mă rog, ce aude la radio si prinde la TV) și dansează în consecință. Că le prelucrează și le aranjează să sune cum îi pică lui bine nu e mai puțin adevărat. Ca atare,  îl aud frecvent în ultimele zile cântând cu însuflețire: O, băgam n-am style, O băgam n-am style… și tot așa. Mă rog, asta înțeleg eu din ce cântă. E un fel de telefonul fără fir, știu… însă mai mult nu pot face :-)

Ei, acum premiem ghicitorul de refren internațional celebru…

Vrei să fii tabletist?

Andrei la pilates in aer liber

În Herăstrău, la Roaba de cultură, la ora în aer liber de pilates ( :-) da… știu…), Andrei l-a cunoscut pe Ștefan, un băiețel de 4 ani, foarte vorbăreț. Într-o pauză de gimnastică (așa cum i-a spus Andrei), au primit o tabletă să se joace. O lua Andrei și lovea mașini de cursă de pereții de protecție… și era admonestat de Ștefan, că nu știe să joace. Apoi o lua Ștefan și arăta pricepere în jocul cu mașini.

Dar printre jucăriile aduse în parc, Ștefan avea o trusă de medic.

- Ștefan, tu vrei să te faci doctor când o să fii mare?

- Nuuu, eu mă fac tabletist.

Cine este soţul tău?!?

Al naibii interfon, iar s-a stricat. Şi tocmai când aşteptam comanda la pizza,  o placere ocazionată de întoarcerea târzie acasă de la mare, la un frigider golit înainte de plecare.

Sună telefonul şi băiatul cu pizza îmi spune că nu-mi funcţionează interfonul.

- Ştiu, vine soţul meu acum jos şi vă deschide.

Andrei, curios ca de obicei:

- Cine vine?

- Pizza.

- Nuu, cine vine?

- Ţi-am spus o dată. A ajuns băiatul care ne aduce pizza.

- Nu, mami, cine vine la noi?

- Măi, Andrei, de câte ori să-ţi spun?

- Maaami, cine este soţul meu?!? Exasperat că nu înţeleg ce vrea să spună, strigând întrebarea la mine, care mă uitam din ce în ce mai mirată la copilul din care curgeau întrebările.

- Aaaa… mă prind în sfârşit că n-a mai auzit formula asta. Tati! Tati e soţul meu.

- Poooftim?…

Cum a fost la mare?

Andrei la mare

Păăăi… să vedem…

– Andrei, îţi place la plajă?

– Daaa… şi piscina asta maaare!

Şi uitându-se în sus:

– Ce-i aia, mami?

Telecomandola, Andrei! a venit răspunsul sigur al Irinei (4 ani)

Dacă te lua ţiganul?

… Ha?

Dar dacă te lua românul, am întrebat în mintea mea, în timp ce un frate de vreo 10 ani îşi certa sora de vreo 5 ani, în parc. Plecase de lângă el fără să spună şi el îi explica acum cât de îngrijorat a fost şi la ce pericole s-a expus fetiţa obraznică (tot el i-a şi trasat pedeapsa: o săptămână fără televizor!)

- De ce ai plecat? Dacă te lua un ţigan? A simţit nevoia să repete, ca s-o sperie de-a binelea, probabil. Şi i-a reuşit, pentru că obraznica mică a rămas fără replică. A tresărit la auzul pedepsei cu televizorul şi a plecat grăbită după el.

Ce o fi in mintea copiilor

Ce o fi în mintea copiilor când li se spune asta? Ţiganul acesta imaginar este suprapus peste imaginea copilului ţigan care se joacă lângă ei, în parc? Sau este altceva, un fel de bau-bau neprecizat, dar care pică la fix când faci o prostie şi te ia… şi te duce undeva probabil… unde nu-ti va fi bine. Că doar nu te-o duce să te joci cu puradeii lui…

Este evident că se declanşează ceva şi resorturile interioare lucrează, din moment ce copilul de 10 ani a simţit nevoia să amintească de “ţiganul” care te ia, dacă eşti obraznic. Pe el l-o fi luat vreodată, pesemne, şi acum vorbeşte din experienţa personală…

- Auzi, a avut dreptate băiatul când a zis de ţigan? Mă întreabă o negricioasă mică, cu mucii întinşi pe obraz, căţărată ca o maimuţică pe vaporaşul de lemn pe care se juca şi Andrei.

- Nu, am răspuns rapid, ca la şcoală. N-a aşteptat argumentele.

Hai, că poate mai avem o şansă… Nu toţi se tem de ţigani… imaginari sau nu. Dar toţi facem greşeli în construirea caracterelor celor mici. M-am certat singură când mi-a ieşit pe gură: Andrei, plângi ca o fetiţă… Şi totuşi el plângea ca un băieţel, că şi băieţeii plâng câteodată, nu-i aşa?

Să intru în rol sau nu?

Copilul vine alarmat de la un desen animat cu un tren:

– Mami, mami, trenul a oprit în gară şi nu a luat călători!

Eu, să intru în rol repede, prind starea şi încep să mă ambalez pe tren, care este rău şi nu a luat călătorii care aşteptau şi care…

– Incredibil… nu se poate aşa ceva… Dar ce fel de tren mai este şi ăsta?

– Albastru cu roşu!

Răspunsul prompt, ca de obicei…