Mă iubeşti?

explicatiile lui Andrei

– Auzi, măi, Andrei? Vreau să-ţi spun ceva.

– Daaa, ştiu… spune plictisit, făcând ceva important în camera lui.

– Zău? Ce vreau să-ţi spun?

– Că mă iubeşti.

:) – Serios? Voiam să-ţi spun altceva, dar dacă tu vrei asta, îţi spun că te iubesc.

– Da, ştiu. Mă iubeşti mult, nu-i aşa?

Nu răspund şi atunci strigă:

– Laurica, de ce nu răspunzi?

– Da, te iubesc foarte mult.

– Bine, iubeşte-mă cât vrei, că eu te iubesc şi mai mult!

 

O luaţi sau n-o luaţi?

La cerea publicului… n-am un articol despre şi cu Andrei :P Asta pentru că n-am cum să ratez o altă poveste din fascinanta lume a comerţului pe stil românesc.

Aşadar, se făcea că aveam nevoie de o canapea. Cu voia măreţului internet, am găsit una frumoasă ca-n poveşti, lungă de 2,35m şi lată 1, 75 (la deschidere, să ne-nţelegem). Vorbim tot despre canapea. Mă urmăriţi da?

Mergem la magazinul minunat şi suntem asiguraţi că vom primi ce am comandat, plătit şi parafat. Ei, ce mai contează un mic amănunt, de genul că trebuie să aşteptăm o lună, că “acum se face”?… Aşteptăm, ce tura-vura, că doar ne place rău şi nici nu-i aşa scumpă şi… ce mai, întruneşte toate condiţiile.

Şi, cum timpul zboară ca vântul şi ca gândul, iată că şi drăguţa canapea ia naştere din mâinile meşterilor mari, canapelari şi… scârţari… (asta am înţeles mai la finalul poveştii). Ideea este că am dat telefon: doamnă, vine astăzi canapeaua sau nu? Vine, sigur că da. Nu intru în detalii despre faptul că doamna cu pricina nu ştia deloc produsul, nu ştia cum vine, dacă se desface sau nu, ca să putem căra mai uşor… N-are sens, nu face obiectul expunerii. Însă, pentru că… instinctul nu ne înşală, am întrebat într-o doară, ce facem dacă nu ne place. Păi… n-o desfaceţi, o refuzaţi aşa cum e, ambalată. Aha… deci îmi iau ochelarii cu raze X, o scanez, îmi dă egal la dimensiuni, culoare şi toate celelalte caracteristici şi o iau, da?

Zis şi făcut: am desfăcut-o, am dus-o sus :) Cum altfel să-mi dau seama dacă îmi place? Cum s-o măsor, s-o pipăi şi să strig ESTE!? N-aveam cum.

- Alo, doamna de la magazinul de mobilă? Ştiţi, canapeaua asta nu este ce am comandat şi plătit. Are 2m pe 1,40. Şi parcă nici pernele nu sunt alea, şi parcă…

- Păi, eu de ce v-am spus să n-o desfaceţi? Puteaţi s-o refuzaţi azi dimineaţă, când a adus-o băiatul. Acum, dezambalată şi băgată în casă…

- Bun, asta e, am greşit, dar atunci daţi-ne o parte din bani înapoi, că noi am plătit-o întreagă.

- :) Păi nu… că aşa e canapeaua asta de fapt, doar că ne-a comunicat producătorul alte dimensiuni. Nu, ea nu-i greşită. Şi n-am cum să vă ajut, eu sunt distribuitor…

- Păi vorbiţi cu ei, să vedem cum facem…

- Nu ştiu… puteaţi s-o refuzaţi azi dimineaţă… Chiar îmi pare rău… Vă dau o masă cadou?…

- Eu vreau canapeaua mea mare! Nu-mi mai place nimic la asta. Sunt nervoasă.

- Vă cred, vă înţeleg, gata, nu mai lucrez cu producătorul ăsta, este un neserios. Tot timpul face aşa.

- Doamnă, dar am văzut-o pe site cu dimensiunile alea, am discutat de nu ştiu câte ori… în tot timpul ăsta nu aţi aflat că este altceva?

- Ba da, azi dimineaţă.

…. Îmi vine să-mi smulg părul din cap! Sau să i-l smulg doamnei ăsteia amabile de la celălat capăt al convorbirii de film cu proşti!…

- Deci, doamnă, nu se mai poate face nimic? Bani înapoi, nu, returnare produs, nu. O reclamaţie pot face?

- Cum credeţi, dar ce vină am eu?!?… Că Protecţia Consumatorilor o să vină la mine…

Cerule, care ne înduri pe toţi, ia canapeaua şi du-te!!!

Tot ea: Lăsaţi-mă să mai dau un telefon.

………………….

Să vă zic că n-am făcut nimic? Să vă zic că cenuşăreasa canapelelor stă cuminte şi resemnată la mine acasă şi acum? Nu pare supărată, ba chiar încearcă să-mi intre în voie… Nu vă mai zic, că… am început să mă obişnuiesc cu ea… e chiar drăguţă şi poate mă loveam de aia mai mare… Hai, treacă de la mine, doar face parte din farmecul comerţului românesc – clientul nostru, stăpânul nostru (pe care îl luăm la mişto).

Nu crezi că e prea mult?…

e prea mult pentru motoras

Evident că toți ne dorim copii deștepți, toți avem așteptări, speranțe și pretenții. Și, cea mai mare bucurie este ca toate acestea să ni se confirme. Însă, până acolo, nu trebuie să exagerăm cu toate și să pompăm informații și obligații în progenituri… decât dacă personajele ne provoacă prin curiozitate constantă și dacă nu se simt sufocate de noi și pretențiile noastre. Și chiar și atunci… mare grijă… Ce să fac, învăț pe parcurs și mă calibrez cum pot mai bine:

- Când vântul suflează, mami, parcă îmi face așa… (desenează un vârtej în aer cu degețelul) prin cap și motorașul se face așa…

- Suflă, când vântul suflă.

- Adică motorașul din capul meu funcționează (acesta este creierașul, care trebuia să aibă un corespondent palpabil în vocabularul lui), dar dacă bate vântul nu îl distruge?

- Nu, sigur că nu.  Vântul nu-i face nimic. Și motorașul tău funcționează foarte bine dacă citim povești, dacă mergi la grădiniță, dacă spunem ghicitori…

- Păi… nu crezi că sunt prea multe pentru motorașul meu mic, mami?

- … (m-am gândit un pic, ca să nu dau un răspuns greșit) Nu, mami, nu sunt multe, pentru că poți, pentru că numai așa antrenăm motorașul.

Însă, până acasă, m-am tot gândit dacă acesta era răspunsul, dacă nu exagerez câteodată sau, din contră, nu îi dau “motorașului” ce trebuie. Mama are o vorbă: văzând și făcând… Așa că, n-am încotro decât să învăț pe parcurs și să fiu conștientă de nevoile, posibilitățile și așteptările copilului (asta când nu citesc despre) :)

Dialoguri inedite

Într-o seara, am plecat cu Andrei la magazinul din colț. Nu la acel magazin din colț, din reclamă, ci la unul care este chiar în colțul blocului. Mă rog, nu despre magazine și colțuri am discutat cu Andrei pe drum, ci despre alte minunate și nesperate adevăruri despre universul cuprin în 1, 2, 3 = 3 ani (așa îți spune Andrei, mai nou, vârsta lui, ba chiar îți și arată pe degete, ca să știe sigur că ai înțeles):

- Bună seara!, spune Andrei tare și se întoarce rapid spre mine: ești fericită acum de mine că am salutat vecinii?

- Da, sunt fericită, mulțumesc!

Întrebăm de banane… nu aveau la magazinul din colț. Andrei:

- N-aveți banane… n-aveți nimic… ghinion…

Nu-i nimic, plecăm la următorul magazin, dintr-un alt colț de bloc, dar de partea cealaltă a parcului. Hmmm… interesant, pentru că e seară, cam noapte chiar, deci întuneric :)

- Să mă ții de mânuță, bine?

- Da, te țin. Dar sper că nu ți-e frică… spun eu cu un ton glumeț, ca să-i fac curaj.

- Nu, dar nu văd gropile.

- Aici ai perfectă dreptate.

- Perfect… adică un pic așa… ciudățel?

- Nu, perfect nu înseamnă deloc ciudățel. Dar de ce ai spus cuvântul ăsta?

- Așa… că mi-e frică.

- Și de asta ești ciudățel? Asta vrei să spui?

- Mda… cred…

- Nici vorbă. Nu ești ciudățel și nu cred că ți-e frică. Uite că mergem de ceva vreme prin parc, e destul de întuneric și ție nu ți-e frică, pentru că nu m-ai luat de mână.

- Păi de ce nu aprinzi becurile?

- Nu pot. Nu sunt becuri ca la noi acasă în parc. Vezi stâlpul ăla? De acolo vine lumina.

- Aha… Dar copacii de ce nu luminesc?

- Luminează.

- De ce nu luminează?

- Tu de ce crezi că nu luminează? Ia să vedem.

- Pentru că e târziu și dorm, mami.

- Asta înseamnă că ziua, când nu dorm, luminează. Corect? Sau n-am înțeles?

- Hmmm… Nu luminează.

- Păi? De ce?

- Pentru că soarele luminează ziua.

- Ai dreptate, Andrei, soarele luminează.

După alți pași prin parc:

- Dar de ce ți-ai luat calul cu tine? Ai crezut că mergem departe și ai nevoie de el? Încep să râd.

Râde și el: Nu știu… nu mai râde de mine.

- N-am râs de tine.

- Uite, hai să ne cerem scuze amândoi că am râs, mama.

- Păi nu e rușine să râzi când ceva este amuzant. Nu avem de ce să ne cerem scuze acum.

Ajungem, în fine, la magazin. El, în vervă, aleargă printre rafturi. Ajungem la casă și îi întinde căluțul doamnei:

- Mi-l dai mie? Cum îl cheamă?

- Andrei.

Eu: pe căluț, mami, nu pe tine.

- Aaa… Nero. Vezi, e negru.

- Da, foarte frumos. Să-i spui lui mami să-ți pună desenele cu căluțul ăla negru. Vă mai amintiți, doamnă?

- Da, Black Beauty. Dar era film, nu desen animat.

- Da, film.

Mă rog, mulțumim frumos și plecăm.

- Gata, dă-mi o banană și… poftă bună la picnicul regal!, exclamă copilul vesel, ca de obicei.

:) Replicile din desene animate potrivite cu diverse din activitatea noastră… fac casă bună și amuzantă.

- Păi ăsta este picnic, măi Andrei?

- Da, că nu mâncăm în casă.

- Mda… ai și tu dreptate.

Cine-i Marta?

- Of, fir-ar…

– Ce-i, Andrei? Ce s-a întâmplat?

– Nimic… dar mă enervează Marta.

– Cine?

– Marta. Ce, nu știi?

– Nu știu. Cine este Marta?

– Of, de la desene: până când Marta ne va despărți… Ai uitat?

Citești poze?

Andrei citind

– Ce faci acolo, Andrei?

– Citesc.

– Ce citești?

– Poze.

– Serios? Și cum se citesc pozele?

– În gând, cum să se citească?

Da… logic… cum de nu m-am gândit la asta? :)

Aşa periculos?

În parc, cu mingea, Andrei mare fan al şutării la poartă. Se apropie de noi doi copilaşi, doi ţigănuşi, unul mai mare, cam de vârsta lui Andrei, celălalt mai mic, dar gălăgios tare şi cu poftă de joacă. Cu mingea noastră.

Îi las să se desfăşoare, ba chiar eram curioasă dacă Andrei va fi încântat că are parteneri de joc. A fost, s-au jucat în trei, au dat pase… totul OK. La un moment dat, ajunge şi mama celor doi:

- Haoleu, doamna, nu-i da mingea lu ăsta micu!

- De ce?

- Că-i rău. O strică.

- Ei, staţi liniştită. Ce poate să-i facă?…

După ceva timp, cel mic fuge cu mingea. Doamna mamă, grijulie, aleargă după el şi mi-o aduce. Mi-o dă în mână, să fie sigură:

- Ţine-o, doamna, că ăsta-i nebun.

- Este foarte activ. Câţi ani are? întreb şi eu, ca să facem conversaţie.

- 2 ani. Da-i atât de rău… ăsta mai marele e cuminte, dar ăsta micu… A stricat toate mingiile noastre. Şi-mi arată dovada, o minge de handbal spartă, cu care cei doi se joacă acum un soi de fotbal dezumflat.

- Dar ce i-a făcut?

- A băgat cuţitu-n ea.

Covor zburător sau baloane?

Andrei cu baloane

Câteodată, viaţa îţi oferă suprize din cele mai diverse. Dar ştiţi cum? Exact la fix :)

Ni s-a întâmplat nouă, acum câteva zile, când ne întorceam din oraş, cu Andrei fixat pe o idee – vrea covor zburător! Dar nu în poveşti şi nu în glumă, da?

- Azi, mami, da?

- Măi, Andrei…

- Azi, mami… te rooog!

Discuţia s-a desfăşurat în termeni duri de la un capăt la altul. Nimeni nu ceda. Numai prietenii veniţi cu noi la plimbare s-au lăsat păcăliţi:

- Hai să vedem dacă au la magazinul de acolo…

- Şi îmi cumperi tu? (Andrei ştie să negocieze, recunosc asta)

Ei, şi cum ne luptam noi cu dorinţa irealizabilă a copilului, iată că din mila cerească a venit rezolvarea: o maşină încărcată de baloane ne-a claxonat pe trecerea de pietoni. Cineva din maşină ne-a făcut cu mâna. Am făcut şi noi, deşi nu recunoşteam oamenii veseli care păreau că ne ştiu. Nu ne ştiau. Voiau doar să îi ofere copilului vesel din faţa lor toate baloanele.

- Uaaaau, nu mai vreau covor, acum pot să zbor cu baloanele!

Mulţumesc, SmartAtletic, pentru că ai trecut pe acolo şi ai făcut, fără să ştii, o bucurie unui copil care voia să zboare :)

De ce a murit girafa?

Scandalul girafei omorâte și tranșate în fața vizitatorilor minori m-a adus în fața unei diferențe culturale: în vreme ce eu n-am înțeles demersul acesta educativ, de viață, o prietenă mai apropiată de Danemarca a fost prea puțin mirată de felul acesta de a-i face pe copii să înțeleagă relația dintre animale în natură, cursul firesc al lucrurilor și legilor naturii – în care leul chiar mănâncă girafa.

Bun… dar eu tot n-am înțeles de ce trebuia să moară girafa în acest exercițiu. Și atunci am rememorat un episod dur din copilărie, care m-a marcat…

Eram la bunica mea, mamaia adică, împreună cu surorile și verii mei. Era o mare bucurie pentru noi să avem grijă de ieduții proaspăt fătați, să îi ajutăm cu lăptic suplimentar, să îi încălzim la piept… Și capra tocmai fătase niște minunății din acestea drăgălașe. Ce mai, nu făceam altceva toată ziua. Și unul dintre iezi a devenit… de casă. Era jucăria noastră și o frumusețe de ied.

Nu mai știu de ce i-a pus gând rău un unchi. Acest detaliu mi s-a șters din minte… să fi fost Paștele? Chiar nu mai știu. Ideea este că noi am decis să apărăm iedul cu orice preț. Așa că ne-am încuiat în casă cu ied cu tot, fapt care a înfuriat unchiul peste măsură. Și nu știu cât de hotărât era înainte de asta să-l sacrifice, dar după ce s-a izbit în uși încuiate s-a decis fără posibilitate de întoarcere. A durat mult frecușul în casă, panica noastră, dar și amenințările de afară și tot circul. Atât cât să crească dorința acestuia de a ne da o lecție.

În momentul deschiderii ușii, iedul a fost înșfăcat, omorât și jupuit în fața noastră, ca să înțelegem că noi suntem vinovați pentru ce i se întâmplă și, mai ales, că asta se întâmplă cu caprele. N-am înțeles asta. Am urât barbarismul și am plâns cu toții speriați.

Se prea poate ca episodul acesta să nu mă facă un mare fan al educației acesteia spartane sau pur și simplu să fie doar diferența culturală…

Ești echipara mea?

DSC07171

Lucrul în echipă este foarte important și m-a încântat să văd la copil o predispoziție pentru lucrul/joaca în echipă. E adevărat că își preferă tatăl pentru asta, dacă îl pui să aleagă între el și alți copii, însă e un început. Și ideea de echipă a căpătat proporții, iar atunci când este supărat te amenință că nu mai face echipă cu tine. Dar este în regulă. Mai ciudată devine treaba când coechipierul câștigă un joc și el, nu. Se lasă cu plâns, adesea, iar noi începem discursul cu “în viață mai și pierzi…”

Astăzi, însă, am fost invitată și eu în acest sector select, al coechipierilor, în cel mai original mod:

- Auzi, mami, ce faci acolo?

- Mâncare.

- Pentru mine?

- Da.

- Mulțumesc! … Iar după o pauză: Vrei să fii și tu echipara mea?

- Ce să fiu?

- Echipara mea, să fim echipă.

- Da, vreau. Ce trebuie să fac?

- Să stai aici, să faci mâncare.

- … Păi asta făceam deja. Ce face nou o echipară?

- Nu, mami. Stai aici și când strig eu, începi să alergi.

Parcă mă și vedeam alergând prin casă ca disperata cu polonicul în mână, la startul copilului. Am concluzionat că mai bine face echipă cu tati, până terminăm concursul acesta în care concurez singură: fă mâncare dacă poți, când copilul e pe roți. :)) Adică atunci când ești chemată și întreruptă din 5 în 5 minute. Asta provocare de echipară…