Evident că nu. Şi totuşi cum a reuşit?

Îmi amintesc cum spuneam înainte să îl am pe Andrei: “mi-e teamă că nu o să fiu o mamă atât de bună cum a fost mama”. Şi cum o admiram pentru imensa răbdare şi pentru felul atât de grozav în care a ştiut să ne apropie, să ne facă să citim sau să împărţim lucrurile fără egoism sau să ne placă serile în familie şi discuţiile mamă – fiică… Nu puteam înţelege, în adolescenţă, formule gen “m-am certat cu mama”. Nu aveam certuri de la egal la egal şi singura “jignire” pe care ne-a adus-o vreodată a fost cuvântul “indolente”, după ce am inundat-o de trei ori într-o săptămână (Ceauşescu, apă oprită, uitat robinet deschis…).

Ceea ce a avut mama şi alte mame minunate (formulă fără exagerare, în vremuri cu învăţat tabla înmulţirii la lumina lămpii, serviciu până seara şi neajunsuri diverse) a fost voinţă, răbdare şi un grad extraordinar de mare de empatie. Ne-au tratat aşa cum le plăcea să fie tratate şi au învăţat despre a fi părinţi împreună cu noi, în practică, direct, fără exerciţii ajutătoare şi anterioare.

Poate că noi trişăm astăzi un pic, dar vremurile ne obligă să reacţionăm pragmatic la provocările zilelor fără de timp… chiar aşa, aţi remarcat că “nu mai e timp de nimic acum”? (vorba lui Dan Bitman)