DSC07171

Lucrul în echipă este foarte important și m-a încântat să văd la copil o predispoziție pentru lucrul/joaca în echipă. E adevărat că își preferă tatăl pentru asta, dacă îl pui să aleagă între el și alți copii, însă e un început. Și ideea de echipă a căpătat proporții, iar atunci când este supărat te amenință că nu mai face echipă cu tine. Dar este în regulă. Mai ciudată devine treaba când coechipierul câștigă un joc și el, nu. Se lasă cu plâns, adesea, iar noi începem discursul cu “în viață mai și pierzi…”

Astăzi, însă, am fost invitată și eu în acest sector select, al coechipierilor, în cel mai original mod:

- Auzi, mami, ce faci acolo?

- Mâncare.

- Pentru mine?

- Da.

- Mulțumesc! … Iar după o pauză: Vrei să fii și tu echipara mea?

- Ce să fiu?

- Echipara mea, să fim echipă.

- Da, vreau. Ce trebuie să fac?

- Să stai aici, să faci mâncare.

- … Păi asta făceam deja. Ce face nou o echipară?

- Nu, mami. Stai aici și când strig eu, începi să alergi.

Parcă mă și vedeam alergând prin casă ca disperata cu polonicul în mână, la startul copilului. Am concluzionat că mai bine face echipă cu tati, până terminăm concursul acesta în care concurez singură: fă mâncare dacă poți, când copilul e pe roți. :)) Adică atunci când ești chemată și întreruptă din 5 în 5 minute. Asta provocare de echipară…