Într-o seara, am plecat cu Andrei la magazinul din colț. Nu la acel magazin din colț, din reclamă, ci la unul care este chiar în colțul blocului. Mă rog, nu despre magazine și colțuri am discutat cu Andrei pe drum, ci despre alte minunate și nesperate adevăruri despre universul cuprin în 1, 2, 3 = 3 ani (așa îți spune Andrei, mai nou, vârsta lui, ba chiar îți și arată pe degete, ca să știe sigur că ai înțeles):

- Bună seara!, spune Andrei tare și se întoarce rapid spre mine: ești fericită acum de mine că am salutat vecinii?

- Da, sunt fericită, mulțumesc!

Întrebăm de banane… nu aveau la magazinul din colț. Andrei:

- N-aveți banane… n-aveți nimic… ghinion…

Nu-i nimic, plecăm la următorul magazin, dintr-un alt colț de bloc, dar de partea cealaltă a parcului. Hmmm… interesant, pentru că e seară, cam noapte chiar, deci întuneric :)

- Să mă ții de mânuță, bine?

- Da, te țin. Dar sper că nu ți-e frică… spun eu cu un ton glumeț, ca să-i fac curaj.

- Nu, dar nu văd gropile.

- Aici ai perfectă dreptate.

- Perfect… adică un pic așa… ciudățel?

- Nu, perfect nu înseamnă deloc ciudățel. Dar de ce ai spus cuvântul ăsta?

- Așa… că mi-e frică.

- Și de asta ești ciudățel? Asta vrei să spui?

- Mda… cred…

- Nici vorbă. Nu ești ciudățel și nu cred că ți-e frică. Uite că mergem de ceva vreme prin parc, e destul de întuneric și ție nu ți-e frică, pentru că nu m-ai luat de mână.

- Păi de ce nu aprinzi becurile?

- Nu pot. Nu sunt becuri ca la noi acasă în parc. Vezi stâlpul ăla? De acolo vine lumina.

- Aha… Dar copacii de ce nu luminesc?

- Luminează.

- De ce nu luminează?

- Tu de ce crezi că nu luminează? Ia să vedem.

- Pentru că e târziu și dorm, mami.

- Asta înseamnă că ziua, când nu dorm, luminează. Corect? Sau n-am înțeles?

- Hmmm… Nu luminează.

- Păi? De ce?

- Pentru că soarele luminează ziua.

- Ai dreptate, Andrei, soarele luminează.

După alți pași prin parc:

- Dar de ce ți-ai luat calul cu tine? Ai crezut că mergem departe și ai nevoie de el? Încep să râd.

Râde și el: Nu știu… nu mai râde de mine.

- N-am râs de tine.

- Uite, hai să ne cerem scuze amândoi că am râs, mama.

- Păi nu e rușine să râzi când ceva este amuzant. Nu avem de ce să ne cerem scuze acum.

Ajungem, în fine, la magazin. El, în vervă, aleargă printre rafturi. Ajungem la casă și îi întinde căluțul doamnei:

- Mi-l dai mie? Cum îl cheamă?

- Andrei.

Eu: pe căluț, mami, nu pe tine.

- Aaa… Nero. Vezi, e negru.

- Da, foarte frumos. Să-i spui lui mami să-ți pună desenele cu căluțul ăla negru. Vă mai amintiți, doamnă?

- Da, Black Beauty. Dar era film, nu desen animat.

- Da, film.

Mă rog, mulțumim frumos și plecăm.

- Gata, dă-mi o banană și… poftă bună la picnicul regal!, exclamă copilul vesel, ca de obicei.

:) Replicile din desene animate potrivite cu diverse din activitatea noastră… fac casă bună și amuzantă.

- Păi ăsta este picnic, măi Andrei?

- Da, că nu mâncăm în casă.

- Mda… ai și tu dreptate.