Pe autostrada încărcată de speranțe care se plimbă în mașini mai mari sau mai mici, într-o zi, s-a întâmplat un accident. Din nefericire, o Ambiție a călcat o Năzuință mică, provocându-i răni grave care-i vor lăsa sechele pe viață.

Deplasat la locul accidentului, Liberul Arbitru vru să afle cum s-au petrecut lucrurile.

-       Să vedeți… spuse Ambiția.

-       Să auzim!, spuse Arbitrul.

-       Să mă înțelegeți că eu…

-       Să vă explicați, continuă Arbitrul în același stil ironic.

-       Mă grăbeam. Cum să nu mă grăbesc, că doar de aceea am intrat în cursă, nu-i așa?… Zâmbește tâmp și așteaptă să i se dea dreptate. Nimic. Niciun mușchi nu mișcă pe fața Arbitrului.

-       Mă rog… ce scriu în proces?

-       Care proces?

-       De conștiință! Cum care? Uf… pe autostrada asta nu mai circulă decât amatori în zilele noastre.

-       Ba pardon, zise Ambiția bățoasă, nu permit! Sunt o profesionistă!

-       Madame, atunci vei trage ponoasele în stil profesionist…dacă mă înțelegi… și se uită la ea peste ochelarii de vedere. Uite în ce hal ai adus Năzuința, și arată spre grămada de haine din care flutură o mână în semn că încă mai sunt speranțe. Dar e frumos, dom’ le?

-       Hi-hi, cred că faceți o eroare. Năzuința e frumoasă, nu frumos, iar eu sunt o veritabilă domnișoară, nu domn!

-       E claaar… “Eu, Ambiția Prostească, declar că am accidentat Năzuința…” și Arbitrul scrie mai departe în procesul de conștiință.

-       Nu, nu, nu! Nu declar nimic. Adică declar ceva: declar că n-am făcut nimic. Adică n-am făcut nimic care trebuie declarat… M-am cam încurcat, nu-i așa? Iar zâmbește tâmp și așteaptă să fie scoasă din bucluc.

-       Cam da.

-       Nu face nimic, rezolv imediat. Și tace. Se gândește. Profund. Aproape dureros judecând după unghiile mușcate și mișcatul de pe un picior pe altul. După câteva minute de tăcere apare Ideea Salvatoare, pasagera din dreapta bolidului implicat în accident. După o discuție aprinsă între cele două, se aude un ahaaa!

-       Alo, doamna, cum rămâne cu… și arată spre hârtia care se cere completată, cu procesul, doamna? Arbitrul pare deja agitat.

-       Da! Domnule Arbitru, zise Ambiția gâtuită de emoție și măcinată de remușcări, îmi vine să… să… plâng.

-       Aaah, e reacția dezamăgită a Arbitrului, care abia își mai adună ultimele resurse de răbdare să asculte până la final.

-       Vă rog să mă iertați… că plâng. Și plânge. Și vrea să caute ceva în poșetă si scapă tot conținutul pe șosea. Vai, ce neatentă sunt. Plânge iar. Se aruncă să-și strângă lucrurile și lasă la vedere o priveliște încântătoare: decolteu, picioruș dezgolit…

-       Domnișoară, eeuu…

-       Domnule, dar și eu.

-       A, dar eu nu…

-       Păi… parcă erați… liber.

-       Liber, Liber, dar totuși Arbitru.

-       Ei, aș! E o chestie așa, între câștigători, zise Ambiția zâmbind cu lacrimile încă proaspete pe obraji. Și vrea să-l ia de braț. El parcă nu vrea, parcă se lasă sub greutatea caldă a pieptului către care îl trage brațul ei.

-       Adică… e de înțeles dacă accidentul a fost provocat de neatenția altcuiva și dacă…

-       Dar desigur! Exact așa cum spuneți, adaugă Ambiția și îl conduce cu atenție spre mașina ei.

-       Hei! Și eu?, strigă Năzuința cu ultimele forțe.

-       Tu ce? Replicară la unison cei doi.

-       Eu ce fac? Aveam planuri, aveam o viață, aveam…

-       Of, drăguțo, veni răspunsul calm și sfătos cumva al Arbitrului, dacă s-ar împlini toate planurile pe autostrada asta îți dai seama ce haos ar fi?… Mergem?, și se întoarce spre Ambiție care își privea absentă unghiuțele roșii.