Ce faci când plouă?

Bunoiu in pericol

Hmmm… dormi. Sau te uiţi la un film bun. Sau citeşti o carte bună. Sau mănânci. A, ştiu… te plimbi prin ploaie. Dar nu astăzi, când plouă cu crengi şi frunze şi bucăţele de ceva care seamănă cu pietricelele, dar alunecă de pe blocuri… Mă rog, ideea este să nu vă expuneţi pericolelor.

Şi dacă avertizarea a fost emisă pe toooate posturile, nu mai insist aici, că dacă n-aţi auzit (slash) văzut deja… inutil să-mi imaginez că mă veţi citi pe mine.

Dar, dacă, să zicem, prin absurd, treceţi de toate aceste virgule şi ajungeţi, cu greu, aici, este clar că vă plictisiţi rău când plouă :-) Şi atunci n-ar fi lipsit de interes să facem schimb de impresii…

………..

Buuun, încep eu, că văd că nu vă îngrămădiţi. Nici mie nu-mi place să mă expun aşa… oricui. Ce dovadă mai bună decât supranumele FemeiaDece mai vreţi?!? Ideea este că exact atunci când îmi propun să fac multe, dar multe de tot, în timpul liber… ceva al naibii se întâmplă şi nu-mi iese. Îmi iese când nu-mi propun şi nu am timp, în schimb… paradoxal şi anapoda, nu? Ştiiiu…

Iar impresia mea este că atât de tare ne-am obişnuit cu timpul ăsta condensat, încât ne pliem pe el cumva, iar când avem de lucru, mai strecurăm totuşi şi ceva hobby gen (expresie sine qua non în zilele noastre, da?).

Prooopun, aşadaaar  …  să ne aglomerăm programul zilnic şi să ne păcălim :-) Da, da, să ne dăm sarcini colosale şi în weekend şi să tragem apoi de timp cu lucruri care chiar ne fac plăcere. Poate aşa reuşim să le şi facem! Extraordinară idee. Hai, am plecat, am treabă! :-P

Sursa foto de aici Merci, Bunoiu!

Pe mine m-aţi întrebat?

:-) Mă distrez maxim! Ar trebui să plâng… poate de acolo râsul isteric când aud formula “asta vrea telespectatorul”.

Şi cum TELESPECTATORUL este un politofag, circofag şi scandalofag, primeşte pe săturate (ca să nu se supere şi să moară de inaniţie, probabil) tacâmuri complete, zilnic. Ba chiar şi bunusuri pentru că a păpat tot.

Într-o seară cu televizor dat pe ştiri şi cu spălat de vase în fundal (nu poate fi invers din cauze evidente de niveluri de importanţă), când se dezbătea subiectul procurorilor… Cum, nu ştiţi subiectul? Ăla cu premierul ministru de justiţie care… hai că v-am păcălit, nu vă povestesc aşa ceva… Revin, într-o seară normală într-o ţară anormal de focusată pe subiecte de groază, aud un domn enervat de insistenţa moderatoarei cu procurorii ei: domnule, dar asta vrea omul de acasă să audă? Asta îl interesează? Sau vrea să ştie ce e cu regionalizarea?

Ei, aici s-a tăiat filmul. Am râs până mi-au trecut creţurile de pe degete de la spălatul de vase. Ceea ce e de bine, că râsul face bine, nu? Dar nu pot trece peste faptul că nu ştiu ce este cu regionalizarea…

La stat sau la privat?

O durere de cap lungă de câteva luni m-a adus în cabinetul unui medic specialist ORL (să caut o sinuzită ascunsă). Îi explic problema doamnei sau domnişoarei din faţa mea (o tânără fardată frumos, cu bijuterii elegante şi atât de amabilă încât îmi venea s-o iau acasă), ea mă ascultă preţ de câteva minute, după care trece la atac.

Am uitat să precizez că eram într-o clinică privată (ştiu… trebuia să mă aştept…). Cu un aer de prietenă bună, mă sfătuieşte să fac nişte analize de sânge, încă nu se pronunţă dacă este sinuzită sau nu (uitatul în nas, palpatul pe frunte şi tâmple şi restul n-au fost concludente câtuşi de puţin). Şi neapărat să revin mâine pentru exsudat şi altele. Şi neapărat un computer tomograf. Altfel… “facem degeaba toate astea”.

Staţi un pic, zic. Eu vreau să ştiu de sinuzită. Read more

Hello, world!

Ştiam că începuturile sunt cele mai grele, dar n-am crezut că va fi atât de dificil să scriu primele rânduri în ceea ce numesc unii jurnal public. Mă încurca teribil faptul că wordpress mi-a botezat primul articol (da, nu e titlul meu, doar virgula îmi aparţine) şi că preciza că “acesta este primul tău post”. Asta m-a făcut să mă uit  mai bine de o lună câte 10 minute pe zi la pagina pe care apăreau informaţiile acestea, fără să pot continua… De ce n-oi fi şters (că mă învăţa şi asta), de ce n-oi fi trecut mai departe… nu ştiu. Aşa a fost să fie (îmi place să dau vina pe fatalism, e mai simplu).

Din raţiuni de siguranţă şi protecţie maximă, nu exagerez nici astăzi, dar trebuia să iau măsuri, pentru că nu mai suportam presiunea socială: auzi, tu o să scrii vreodată pe blogul ăla?

Aşa că… fie ce-o fi, de azi am depăşit “Hello world”. Doamne-ajută! :-)