La zăpadă?

Nu prea, pentru că de la primărie ni se spune că pe trotuare sunt, citez, alunecări de persoane. Şi cum eu nu vreau să fiu luată pe sus de valul de persoane alunecate sau alunecătoare… stau cuminte în incintă :))

Cine, măi?

A

Bine se întreabă Andrei de ce este Parlamentul toată ziua la știri. Foarte bună observația. I-am răspuns că este toată ziua la știri pentru că noi, românii, facem toată ziua politică. Daaa? M-a întrebat el. Nu a înțeles mare lucru, dar n-a continuat. Însă observația lui mi-a amintit o discuție cu cineva care trăia în altă țară și care îmi spunea cât de puțin se vorbește despre politică și politicieni în țara respectivă, la televizor și acasă, pe stradă sau la serviciu. Cred că asta este normalitatea – să știi cât mai puține din declarațiile lor, și cât mai multe din realizările lor, ale politicienilor. Noi, în schimb… vorbim mult și facem puțin; vorbim despre cât de mult vom face și facem extrem de puțin. Rețeta clasică: vorbe, nu fapte.

A, dar nu, nu. Nu despre asta voiam să scriu, ci despre faptul că ieri, la TV, Andrei l-a văzut la știri pe Isărescu. Nu l-a văzut foarte des, nu-l cunoaște, așa că s-a oprit în fața televizorului, cu mingea cu care se juca în mână:

- O, sărăcuțul de el!

- Cine, dragă?

- Domnul ăsta.

Nu eram cu el în cameră, așa că am venit să văd despre cine vorbește cu atâta compasiune.

- Cine, măi?

- Domnul ăsta, mami, cu ochelari. Cred că are extrem de multe emoții. Uite cât de greu vorbește. Și se uită așa… când sus, când jos…

Aşa periculos?

În parc, cu mingea, Andrei mare fan al şutării la poartă. Se apropie de noi doi copilaşi, doi ţigănuşi, unul mai mare, cam de vârsta lui Andrei, celălalt mai mic, dar gălăgios tare şi cu poftă de joacă. Cu mingea noastră.

Îi las să se desfăşoare, ba chiar eram curioasă dacă Andrei va fi încântat că are parteneri de joc. A fost, s-au jucat în trei, au dat pase… totul OK. La un moment dat, ajunge şi mama celor doi:

- Haoleu, doamna, nu-i da mingea lu ăsta micu!

- De ce?

- Că-i rău. O strică.

- Ei, staţi liniştită. Ce poate să-i facă?…

După ceva timp, cel mic fuge cu mingea. Doamna mamă, grijulie, aleargă după el şi mi-o aduce. Mi-o dă în mână, să fie sigură:

- Ţine-o, doamna, că ăsta-i nebun.

- Este foarte activ. Câţi ani are? întreb şi eu, ca să facem conversaţie.

- 2 ani. Da-i atât de rău… ăsta mai marele e cuminte, dar ăsta micu… A stricat toate mingiile noastre. Şi-mi arată dovada, o minge de handbal spartă, cu care cei doi se joacă acum un soi de fotbal dezumflat.

- Dar ce i-a făcut?

- A băgat cuţitu-n ea.

De ce a murit girafa?

Scandalul girafei omorâte și tranșate în fața vizitatorilor minori m-a adus în fața unei diferențe culturale: în vreme ce eu n-am înțeles demersul acesta educativ, de viață, o prietenă mai apropiată de Danemarca a fost prea puțin mirată de felul acesta de a-i face pe copii să înțeleagă relația dintre animale în natură, cursul firesc al lucrurilor și legilor naturii – în care leul chiar mănâncă girafa.

Bun… dar eu tot n-am înțeles de ce trebuia să moară girafa în acest exercițiu. Și atunci am rememorat un episod dur din copilărie, care m-a marcat…

Eram la bunica mea, mamaia adică, împreună cu surorile și verii mei. Era o mare bucurie pentru noi să avem grijă de ieduții proaspăt fătați, să îi ajutăm cu lăptic suplimentar, să îi încălzim la piept… Și capra tocmai fătase niște minunății din acestea drăgălașe. Ce mai, nu făceam altceva toată ziua. Și unul dintre iezi a devenit… de casă. Era jucăria noastră și o frumusețe de ied.

Nu mai știu de ce i-a pus gând rău un unchi. Acest detaliu mi s-a șters din minte… să fi fost Paștele? Chiar nu mai știu. Ideea este că noi am decis să apărăm iedul cu orice preț. Așa că ne-am încuiat în casă cu ied cu tot, fapt care a înfuriat unchiul peste măsură. Și nu știu cât de hotărât era înainte de asta să-l sacrifice, dar după ce s-a izbit în uși încuiate s-a decis fără posibilitate de întoarcere. A durat mult frecușul în casă, panica noastră, dar și amenințările de afară și tot circul. Atât cât să crească dorința acestuia de a ne da o lecție.

În momentul deschiderii ușii, iedul a fost înșfăcat, omorât și jupuit în fața noastră, ca să înțelegem că noi suntem vinovați pentru ce i se întâmplă și, mai ales, că asta se întâmplă cu caprele. N-am înțeles asta. Am urât barbarismul și am plâns cu toții speriați.

Se prea poate ca episodul acesta să nu mă facă un mare fan al educației acesteia spartane sau pur și simplu să fie doar diferența culturală…

Johnny Depp a fost la Constanţa? :)

DSC06537

Ultimele zile de soare (credeam noi, că au mai fost apoi) din această toamnă le-am prins la mare. Şi, culmea, după vizite repetate la malul mării, a trebuit să vină toamna ca să ajungem pe ponton, pasarelă sau cum se numeşte porţiunea aceea care intră în mare.

Ar fi fost grozav dacă nu bătea vântul tare de tot. Dar, chiar şi aşa, ne-a făcut plăcere, iar nedumerirea mare a lui Andrei a fost “de ce nu ne dezbrăcăm?”. Adică – plajă, soare, mare… ce mai aşteptăm, unde sunt costumele de baie? :)

După ce am lămurit copilul (de câteva ori, că a urmat seria consacrată de “de ce-uri”), am descoperit o meduză deosebită. Semăna cu un personaj din Piraţii din Caraibe, prinsă din poziţia potrivită. Ei, câte explicaţii au fost necesare şi aici… Şi numai eu eram entuziasmată de asemănarea săracei meduze cu duşmanul lui Johnny Depp :)).

Una peste alta, mi-a plăcut toamna asta (2013)!

Pe ce sau pe cer?

Apreciez din ce în ce mai mult dialogurile fine pe care le port cu juniorul. Printre altele şi pentru că îmi oferă material de blog, până mă decid eu ce să scriu aici :-)

Ce îmi place mie la cei mici este modul cum le funcţionează memoria, sinapsele şi spontaneitatea. Aşa te trezeşti că în mintea micuţului un lucru înseamnă, de fapt, cu totul altceva, iar nedumerirea lui este dureros de sinceră când tu îi reproşezi ceva ce el nu a înţeles, de fapt.

În fine, fără alte introduceri, avem mai jos o listă de chestii care nu sunt ce ar trebui să fie ele în realitate:

- era cât pe cer să cad din pat

- şi s-a dus, colo sus, într-o cufă s-a ascuns… la-la-la

- ne jucăm de-a prins-ascundelea?

- eu umăr şi tu te ascunzi

- ce-i aia regulă de circulaţie? când te bate cineva dacă nu asculţi?

Da… asta este o listă în continuă actualizare şi total incompletă, pentru că nu notez chiar tot ce spune copilul… deşi ar fi frumos din partea mea :-)

Oricum, lista lui Andrei îmi aminteşte de propriile impresii despre lume, din copilărie, când “a merge pe teren” însemna pentru mine a sta pe peron. Şi nu înţelegeam de ce este mama obosită când mergea să facă anchete sociale, pe teren… Şi, preferata mea, convingerea surorii mele că “bădiţă” este un B (mare de tipar).

Oraşul câinilor?

Am ajuns în Bucureşti în plină criză a câinilor maidanezi. Şi imaginea cu care am venit, creată de cele câteva ştiri pe care le-am văzut (cum naiba mai aveam curajul să intru în Bucureşti dacă vedeam mai multe imagini cu câini rânjind criminal?), este aceea a unui oraş condus de animale care omoară. 60.000 de câini… Jur că nu i-am văzut până acum aşa repede pe cei câţiva de lângă bloc, aşa cum i-am reperat aseară.

Doamne, în ce eră a manipulării trăim… Că doar n-a trecut mult timp de când curentul mediatic era împotriva eutanasierii şi pentru găsirea altor soluţii. Şi jurnalele ne livrau imagini cu câini chinuiţi în adăposturi şi câte şi mai câte… Acum vrem moarte, că aşa am văzut la televizor.

Foarte bine, dar să ştie asta şi cei care vin de acasă cu pui de câini (că le este milă să-şi sterilizeze animalele) şi îi plasează prin parcuri. Şi vecinele, dragele de ele, care cumpără lapte pentru pisicuţele drăguţe de la bloc (şi din 4 câte am avut cândva, număr vreo 20 acum), ignorând trupurile călcate pe şosele (era să leşin, gravidă fiind când un pui de pisică a fost călcat în faţa mea, ba şi proiectat undeva pe trotuar, ca să-mi fie peisajul complet). Sunt convinsă că nici doamnele astea nu cred în sterilizare şi preferă să-şi măsoare iubirea în lapte, nu în potenţiali pui salvaţi…

Cum a fost la mare?

Andrei la mare

Păăăi… să vedem…

– Andrei, îţi place la plajă?

– Daaa… şi piscina asta maaare!

Şi uitându-se în sus:

– Ce-i aia, mami?

Telecomandola, Andrei! a venit răspunsul sigur al Irinei (4 ani)

Știi sau te învățăm noi?

Citesc, în toate materialele de promovare a diverșilor coachi, antrenori de viață și succes și cum se mai numesc ei, despre faptul că te vor învăța să îți folosești timpul cu cap, îți vor da instrumentele care să te ajute să-ți găsești CALEA. Ce îmi atrage atenția mereu este punctul FAMILIE. Deci ei mă vor învăța să am timp de familie.

Bun așa… pentru că restul lucrurilor, din societatea asta super antrenată în cursa cu sine însăși, îmi ordonă să mă dedic 100% proiectelor, dacă vreau să reușesc. Ba chiar să mă trezesc cu noaptea în cap, să încep cel mai devreme posibil… altfel n-am nicio șansă. Unii îmi povestesc că există medii unde dacă te pune păcatul să vorbești despre familie și mai ai și fotografii cu ăl mic care ți-e drag de mori… poți să-ți iei adio de la măriri de orice fel. Ei n-au auzit de coaching și de managementul timpului pentru job și familie?!?

Oricum, de ce am plecat în povestea asta? Pentru că n-am fost la un program de genul și îmi propun să merg, serios, pentru că vreau să știu cum mă învață să am timp de familie. Pe bune. Nu precizează niciunde dacă voi avea și timp de bucătăreală, pentru familie adică, pentru spălat și călcat cămăși de costum, pentru șters de praf și… hai că ați prins ideea… dar toată lumea îmi garantează – timp de calitate. Perfect, că tot vreau să scap de ăla mai puțin apetisant, care nu te prea ajută să-ți pui o mână sub obraz (la ceas de seară) și să te întrebi mândru ce-ai făcut tu oare azi?…

Vrei să fii Răspunzel?

Fetiţele din ziua de azi par să le ştie pe toate: de la modă la vedete actuale, de la gadgeturi la cele mai populare personaje de desene animate… Iar băieţeii trebuie să fie duri şi puternici, fără excepţie. Excepţiile nu sunt scuzate în lumea copiilor. Nu şi le pot explica şi nu le acceptă. Punct.

Ce-mi place este că aceşti mici viitori mari, adolescenţi şi mai apoi maturi cu diverse întrebări şi probleme nerezolvate, par să aibă astăzi toate răspunsurile. Dau din gură neîncetat şi îţi explică diverse cu aerul că ştiu despre ce vorbesc. Iar fetiţele sunt cele mai gureşe, le răsună vocile în parc, trasând regulile jocurilor sau reclamând o nedreptate a unei partenere de joacă sau… câte şi mai câte. Întotdeauna au dreptate, mai ales cele alintate, şi întotdeauna vor ceva.

Aşa o fi fost şi în copilăria mea? :-) O să întreb. Cert este că impresia generală, după două ore de observaţie minuţioasă, în parc, este că astăzi adultul ascultă de copil, că dacă nu, cel din urmă ţipă, aleargă, se dă cu pampersul de pământ şi… mai găseşte el suficiente argumente să te convingă.

Lui Andrei nu-i merge. Încă. Poate şi pentru că nu şi-a găsit personajul forţos  sau cu puteri magice, care să mă convingă?…

- Cine vrei să fii? L-a întrebat o fetiţă pe Andrei, în jocul lor cu mingea (nu ştiu de ce trebuia să fie altcineva, dar era regula jocului şi Andrei căuta în minte un personaj)

- Winnie de Pluş.

- Eu vreau să fiu Rapunzel. Şi jocul a început, că doar toate erau la locul lor…