Când civilizația întâlnește natura… sau când natura este lovită de civilizație?

Ați fost pe Transalpina? Să mergeți. Este… impresionant drumul (pe alocuri prea impresionant… am văzut un șofer vomitând, dar asta este altă poveste). Peisajul merită tot efortul și cardurile din aparatele foto devin insuficiente pentru câte ai vrea să surprinzi. Am parcurs cei … până în 200 km în 7 ore :-). Da… am fost niște mici chinezi care click-au la fiecare schimbare de decor… de la munții chelioși la cei împăduriți (că nu știu cât îi mai prindem așa… să le arătăm copiilor copiilor noștri că, odată, aveam păduri nu glumă… și asta este o altă poveste).

În pelerinajul nostru acompaniat de sincere Uaau și de Ce-i asta? și de Suntem la munte, mami?… am văzut cât să ne-ajungă. Stânci frumoase, caca de oaie, munți îmbrobodiți de nori pufoși, pantaloni scurți și hanorace groase la diferență de 10 minute, în funcție de cât de sus eram și cât de frig ni se făcea, fructe roșii, mici, care creșteau în pâlcuri pe munte, văcuțe care pășteau liniștite, mulți oameni…

Și, încă ceva: dovada că avem o țară frumoasă, locuită de… oameni grăbiți, care fac pe ei și, decât să facă pe ei, mai bine fac în natură și lasă în urmă probe concludente:

Ciorbă sau… nu?

Irina, 4 ani, în dialog cu mămica ei, exasperată că fata nu mănâncă:

– Hai, Irina, doar puţină ciorbă!

– Nu, iar ciorbă? Am mâncat şi ieri…

– Hai, te rog.

– Ştii ce? Când o să am copii, n-o să te las niciodată să le dai tu de mâncare!

Ba pe-a mă-tii?…

Azi am fost în Dorobanţi :-) Ce fel sună… parcă am fost în excursie. Mă rog, am avut ceva de rezolvat în zonă şi rău mi-a părut că n-am ajuns mai des pe acolo în ultima vreme. Aş fi avut subiecte destule pentru blog…

Şi cum mergeam eu aşa prin Dorobanţi, prin soare de simţeam că mi se lipesc nările de uscăciune… (exagerez, am mers 10 minute prin soare, dar sună bine, a la Ice Age, dar cu soare :-) ) şi dădeam, la fiecare casă înghesuită în altă casă mai înghesuită, de toate reclamele văzute la televizor, doar că aici chiar erau chestiile din reclame (adică saloane de împletit părul, de lipo-fitness-uit corpul, de pensat unele şi altele…), admiram fiecare maşinuţă, maşină, maşinoaie de pe marginea drumului… şi ele înghesuite, dar toate de ultimul răgnet…

Aşa… deci… că văd că povestea asta zace nespus de mult la expunere, cum eram eu pe trotuarul meu aglomerat, aud un claxon. Luung. Şi iar unul. Mă uit, normal. Era o maşină mare, nu un tir, nuuu, o maşină de teren, nu din aia de expediţii montane, ci din aia care sclipeşte ca o bijuterie. Nu claxona singură de nebună, că n-avea defectul ăsta din fabrică, ci era sfătuită să facă asta de domnişoara roşcată şi sexy de la volan.

Nu-i înţelegeam problema, pentru că se oprise în mijlocul străzii, fără să fi avut vreun obstacol în faţă. Mă apropii de scena cu pricina, că era în direcţia mea, şi realizez, după ce eroina noastră pe patru roţi a urcat greu pe trotuar, ca o balenă eşuată, că stăpâna ei dorea să parcheze undeva unde un domn de la pază pusese o barieră. Ei, nu era chiar o barieră, era o ladă de bere, dar nu mai spun, că stric imaginea Dorobanţilor…

Şi când să mă strecor, prin spatele maşinii, că doar na… îmi blocase trecerea… aud vocea cristalină din spaţiul crem luminos al autoturismului: … mă-tii de tâmpit!

Iar domnul amabil, care a ajutat-o să parcheze, cu explicaţii suplimentare, de genul: sigur că puteţi aici, că domnul pleacă înaintea dumneavoastră, aşa, urcaţi…, aranjând lada frumos pe şosea, cu ochii în asfaltul arzător, n-a rămas dator: ba pe-a mă-tii!, ridicându-se apoi drept şi cu acelaşi zâmbet bine-crescut şi la locul lui. Dar nu l-am auzit decât eu. Şi l-ar fi auzit şi o gâză de pe marginea drumului, dacă nu-şi găsea sfârşitul ante replica de teatru a personajului care se pare că se adresa doar publicului…

Am trecut mai departe, cu promisiunea să revin pentru documentarea unui serial pe blog despre lăzi, maşini şi doamne de poveste. A, da… şi pahare de plastic cu zmeură, la 10 lei! O plăcere…

E semn de criză sau de bunăstare?

blocuri si mirosuri

În ultima oră am simţit venind din bucătăriile vecine aşa: miros de peşte prăjit, apoi de vinete coapte, apoi de porumb fiert.

Ori toată lumea din bloc s-a gândit că dacă n-are bani de vacanţă, măcar s-o pună de-o mâncare bună… ori cineva face aroganţe la ceas de după-amiază. Şi când spun asta, nu mă gândesc la sensul consacrat de Becali… (ba da, la ăla mă refer, că doar unde am mai auzit asemenea exprimare?…) Mă rog, ideea este că m-au asasinat cu mirosurile lor, aşa că închid ferestrele, mă aerisesc condiţionat, le redeschid scoţând nasul mai întâi la adulmecat… Dar nu se mai opresc din gătit… O fi nuntă în cartier… cu porumb fiert şi salată de vinete :-)) Aia da… merg cu un cadou de nuntă asortat: pepene gras şi frumos.

Şi totuşi, întrebarea rămâne: când atâtea mirosuri îmbietoare îşi dau întâlnire pe scările blocurilor în aceeaşi oră, ce este? Simpozion culinar sau vacanţă la români?

Sursa foto: blocul de unde vine mirosul. Simtiti si voi?

Cine vă învață telemarketing sau ce-o fi fost aia?

Mă sună un tip:

- Alo, d-na Laura?

- Da.

- Chiar ea?

Am crezut că e beat și a greșit numărul. Era gălăgie acolo unde era musiu acesta euforic. Îi stăteau vorbele în gât. Abia aștepta ca eu să îi spun DA, ca să treacă la propoziția următoare.

- Spuneți. Ce doriți?

- Doamnăăă… aici a făcut o pauză încărcată de suspans. Ați auzit de… Bla-Bla Marketing.com? N-am reținut prima parte, scuze…

- De ce ați sunat? Îmi vindeți ceva, ce doriți?

- Cine a vorbit despre vândut ceva? Mă gândesc mai mult să vă propun ceva cu adevărat mare. Vreau să facem… (aici își pregătea terenul de vânzare… voia să mă dea pe spate, clar)… să facem nebunii împreună.

WHAT?!? Ce o fi fumat nenea ăla înainte să sune? Sau poate o fi fost vreun guru al vânzărilor la telefon și mojica de mine i-a tăiat elanul… Acum îmi pare rău că n-am ascultat până la capăt. Ce nebunii mi-ar fi propus? La telefon…

Dacă te lua ţiganul?

… Ha?

Dar dacă te lua românul, am întrebat în mintea mea, în timp ce un frate de vreo 10 ani îşi certa sora de vreo 5 ani, în parc. Plecase de lângă el fără să spună şi el îi explica acum cât de îngrijorat a fost şi la ce pericole s-a expus fetiţa obraznică (tot el i-a şi trasat pedeapsa: o săptămână fără televizor!)

- De ce ai plecat? Dacă te lua un ţigan? A simţit nevoia să repete, ca s-o sperie de-a binelea, probabil. Şi i-a reuşit, pentru că obraznica mică a rămas fără replică. A tresărit la auzul pedepsei cu televizorul şi a plecat grăbită după el.

Ce o fi in mintea copiilor

Ce o fi în mintea copiilor când li se spune asta? Ţiganul acesta imaginar este suprapus peste imaginea copilului ţigan care se joacă lângă ei, în parc? Sau este altceva, un fel de bau-bau neprecizat, dar care pică la fix când faci o prostie şi te ia… şi te duce undeva probabil… unde nu-ti va fi bine. Că doar nu te-o duce să te joci cu puradeii lui…

Este evident că se declanşează ceva şi resorturile interioare lucrează, din moment ce copilul de 10 ani a simţit nevoia să amintească de “ţiganul” care te ia, dacă eşti obraznic. Pe el l-o fi luat vreodată, pesemne, şi acum vorbeşte din experienţa personală…

- Auzi, a avut dreptate băiatul când a zis de ţigan? Mă întreabă o negricioasă mică, cu mucii întinşi pe obraz, căţărată ca o maimuţică pe vaporaşul de lemn pe care se juca şi Andrei.

- Nu, am răspuns rapid, ca la şcoală. N-a aşteptat argumentele.

Hai, că poate mai avem o şansă… Nu toţi se tem de ţigani… imaginari sau nu. Dar toţi facem greşeli în construirea caracterelor celor mici. M-am certat singură când mi-a ieşit pe gură: Andrei, plângi ca o fetiţă… Şi totuşi el plângea ca un băieţel, că şi băieţeii plâng câteodată, nu-i aşa?

Ce faci când ai timp?

Experimentez ceva foooarte interesant… Nu mai ştiu să mă bucur de timp liber. Sunt trei ani, aproape, de când priorităţile s-au schimbat şi de când gestionăm minutele între diverse activităţi care implică mai ales copilul.

Ieşim în oraş respectând orele de somn de prânz, mergem acolo unde ştim că i-ar plăcea copilului, organizăm întâlniri şi petreceri în funcţie de programul copilului… iar asta vine firesc, fără vreo umbră de Uoof, ce m-am săturat! Ne-a intrat în reflex. Într-atât încât sunt deja 6 zile de când copilul stă la bunici şi eu nu ştiu ce să fac cu orele libere :-)

M-am decis să scriu despre subiectul acesta amuzant şi nu prea :-) după ce am citit blogul unei mămici exasperate de faptul că NU ARE TIMP. Şi din descriere aşa părea, că zilele sunt prea scurte pentru o casă cu doi copii, cazul ei.

Poate că al meu este mai cuminte decât ai ei… fiind şi unul singur… dar n-am intrat în depresii, n-am disperat şi n-am simţit că mă sufoc. Ba chiar am avut job part-time acasă, ne-am jucat până ne-au durut fălcile de atâta râs, am citit şi poveşti şi am şi învăţat pedalatul pe bicicleta mare… fără cursuri de time management, cum se poartă mai nou.

Bine, n-am făcut prăjituri şi nu i-am croşetat ceva… că nu sunt Super – Femeia – Fantastică :-), dar am reuşit să trecem frumos, toţi trei, peste primii trei ani. Şi cred că, în final, important este să găsesti un echilibru care să te mulţumească. Pe tine, nu pe ceilalţi, care vor avea întotdeauna o părere…

Când învăţăm să minţim?

Andrei cel vinovat

Are aproape trei ani şi nu-mi amintesc să-i fi explicat ce este aia o minciună… sau poate că da, însă cu siguranţă nu i-am spus că o minciunică îl poate salva de o ceartă, câteodată. Şi totuşi iată că ştie:

- Mami, mami, n-am dat cu mingea în televizor! Stă lângă mine cu mânuţele la gură când spune asta, pentru că, măcar asta nu ştie încă – body language… slavă Domnului, că altfel mă pensionam direct.

- Dar ce ai făcut?

- Nimic. Şi iar ridică mânuţele. Vino să vezi.

Merg la televizorul cu pricina, este întreg bine-merci… Dar nu mă abţin:

- Hai, spune, ce ai făcut? Parcă i-am dat semnalul. A început o istorie complicată cu un şut, care s-a dus paaam în perete şi paaam înapoi şi el are muşchi, mami, că a mâncat banană şi vezi ce tare dă şi… a lovit în televizor.

- Ce?

- Mingea mare, înţelege-mă, mami?

Am înţeles într-un final şi m-am bucurat că era mingea mare dar din burete. Şi l-am luat de-o parte la o poveste despre minciuni şi adevăruri. Care, inevitabil, s-a terminat cu De ce? 

:-)) Ce spun doamnele?

Cui foloseşte să-ţi educi copilul frumos, atât de frumos încât îi explici că se spune “domnul” şi “doamna”, nici măcar “tanti” (că se uită doamnele urât pe stradă)… că nu e frumos să arate cu degetul şi nici ca degetul arătător să stea în nas… că trebuie să salutăm vecinii… şi câte toate?

Sper că lui Andrei, într-o societate mai bună ca asta de ieri după-amiază, colţ cu parcul Regina Maria:

- Fă, auzi, n-ai o ţigare?

Scuze, dar nu mi-am imaginat că vorbeşte cu mine una dintre cele două individe pe care le-am depăşit în plimbarea noastră. A simţit nevoia să repete:

- Hei, fata, fata, n-ai o ţigare?

M-am întors: n-am.

- E, n-ai pe naiba!…

Andrei: ce a zis doamna, mami?

Moment în care au început ele să râdă înaintea mea… Chiar aşa, oare ce a zis “doamna”?

Ne mai facem bine vreodată?

Vâj, vâââj cu “bichita” pe trotuar. La un moment dat ajungem la trecerea de pietoni. Ne poziţionăm regulamentar, ne uităm în stânga, în dreapta, nu pleacă fără mine ci aşteaptă să pun mâna pe el, să fie sigur că e ok să pornească pe zebră.

Coborâm cu o roată şi… ne oprim, pentru că exact în faţa noastră trage o maşinuţă simpatică, stickerită cu numele unei firme de publicitate, cred… n-am reţinut.

Foarte drăguţă, însă oprită de-a latul trecerii de pietoni, blocându-ne trecerea, ba chiar încurcând şi un pic circulaţia, că altfel n-ar fi traficul din Bucureşti atât de chic.

Poate că n-aş fi scris nimic despre asta, că doar nu e ceva senzaţional să se staţioneze pe treceri de pietoni, la naiba! Dar din maşinuţa albă, stickerită frumos, au coborât doi tineri simpatici, zâmbind la o glumă spusă înainte între ei, probabil, la costum, cu blugi şi tenişi… ce mai, tineri arătoşi, genul de corporatişti deştepţi sau self-amploaiaţi (ştiu, nu există termenul; asta nu-i deranjează pe alţii…) cu un viitor frumos… Şi atunci nu m-am putut abţine şi am zis şi eu plină de năduf: “de ce oare opriţi voi pe trecerea de pietoni?”

Şi mi s-a răspuns cu un zâmbet de reclamă la Colgate: “pentru că descărcăm repede”. Pfuuu… eu de ce nu m-am gândit la asta?!? E logic, nu?

Şi s-au apucat, într-adevăr, şi au scos ceva ce semăna a trusă uriaşă de machiaj de televiziune şi alte cutii… Şi fără un “scuze”, fără… ceva urme de educaţie primară, rudimentară, tânărul în sacou ca briza mării şi tunsoarea de Justin Bieber… a plecat, lăsându-l în urmă pe celălat, care a pornit pe jos, la fel de vesel şi mut.

Chiar nu m-am supărat pe următorul gagiu care a parcat pe o altă trecere, cu maşina lui de gunoi, care m-a mai şi întrebat aşa, în trecere: “ce face fata?”, lipsit de convingere şi mai mult a sarcină de serviciu… dar pe ăştia doi cu fiţe de educaţi, m-a apucat un nerv… că a trebuit să-i bag la blog :-)