Tu ai muncit? :)

 

Schimbam cearsaful pe patul lui Andrei: 

– Da-mi perna acum, Andrei. 

– Poftim! 

– Merci. Si patura. 

– Poftim! 

– Gata, am terminat. 

– Pfuuu… Bine ca s-a terminat cosmarul asta numit munca! 

– Pai tu ai muncit? Cine a facut patul? 

– Tu, dar a fost foarte greu sa te ajut.  

Cât mă iubești? (partea a II-a)

Andreiu si marea

Mda… timpul declarațiilor de dragoste este cel mai bine folosit de copil. Iar imaginația îl ajută din plin. Și daaa… recunosc că îmi place!

– Mami, ești cea mai frumoasă din lumea mea!

– Mami, te iubesc până la stele și niciodată înapoi!

– Mami, te iubesc până la rachetă și mai departe, până la… Oradea!

Și tot așa… :)

 

PS: Drăguț că toate declarațiile astea nu au știrbit nimic din sinceritatea aceea autentică, de copil, crudă și frumoasă. De exemplu, l-am întrebat, uitându-ne la o reclamă care rulează acum:

– Andrei, tu cui i-ai oferi ultima ta bucățică de ciocolată? (în reclamă, cineva a răspuns că i-ar oferi-o mamei)

– Ăăă… nimănui.

– Serios? N-ai împărți ciocolata?

– Nu, că îmi place prea tare!

 

 

Ce este un cucui?

Andrei plangand

Îmi amintesc că mi s-a părut că Andrei a mers greu de tot ( 1 an si 2 luni). Pur și simplu nu avea chef și nicio plăcere. Poate pentru că am folosit premergătorul unde era atât de comod… Nu știu. Oricum, de la primii pași, n-a mai putut fi oprit. Este în mișcare mereu. Ai grijă ce-ți dorești, deci… Cert este că joaca asta mereu activă produce efecte și vânătăi adesea:

– Aaaau… m-am loviiit… Și plânge.

– Cum? Unde? Ce ai făcut?

– Am alergat și am dat cu capul în paaaat… Iar plânge.

– Să văd. Hai, că nu-i grav. O să ai un mic cucui.

– Aaaau… Și plânge și plânge. Îl țin în brațe și îl alint.

– Te doare rău?

– Nu, dar nu știu ce este ăla cucuuui…

Adevărat sau fals?

Știi că ești depășit de timpuri când copilul de 4 ani, care nu știe să citească, descarcă jocuri pe tabletă și apoi îți arată cum se joacă. Și tableta este a ta…

O luaţi sau n-o luaţi?

La cerea publicului… n-am un articol despre şi cu Andrei :P Asta pentru că n-am cum să ratez o altă poveste din fascinanta lume a comerţului pe stil românesc.

Aşadar, se făcea că aveam nevoie de o canapea. Cu voia măreţului internet, am găsit una frumoasă ca-n poveşti, lungă de 2,35m şi lată 1, 75 (la deschidere, să ne-nţelegem). Vorbim tot despre canapea. Mă urmăriţi da?

Mergem la magazinul minunat şi suntem asiguraţi că vom primi ce am comandat, plătit şi parafat. Ei, ce mai contează un mic amănunt, de genul că trebuie să aşteptăm o lună, că “acum se face”?… Aşteptăm, ce tura-vura, că doar ne place rău şi nici nu-i aşa scumpă şi… ce mai, întruneşte toate condiţiile.

Şi, cum timpul zboară ca vântul şi ca gândul, iată că şi drăguţa canapea ia naştere din mâinile meşterilor mari, canapelari şi… scârţari… (asta am înţeles mai la finalul poveştii). Ideea este că am dat telefon: doamnă, vine astăzi canapeaua sau nu? Vine, sigur că da. Nu intru în detalii despre faptul că doamna cu pricina nu ştia deloc produsul, nu ştia cum vine, dacă se desface sau nu, ca să putem căra mai uşor… N-are sens, nu face obiectul expunerii. Însă, pentru că… instinctul nu ne înşală, am întrebat într-o doară, ce facem dacă nu ne place. Păi… n-o desfaceţi, o refuzaţi aşa cum e, ambalată. Aha… deci îmi iau ochelarii cu raze X, o scanez, îmi dă egal la dimensiuni, culoare şi toate celelalte caracteristici şi o iau, da?

Zis şi făcut: am desfăcut-o, am dus-o sus :) Cum altfel să-mi dau seama dacă îmi place? Cum s-o măsor, s-o pipăi şi să strig ESTE!? N-aveam cum.

- Alo, doamna de la magazinul de mobilă? Ştiţi, canapeaua asta nu este ce am comandat şi plătit. Are 2m pe 1,40. Şi parcă nici pernele nu sunt alea, şi parcă…

- Păi, eu de ce v-am spus să n-o desfaceţi? Puteaţi s-o refuzaţi azi dimineaţă, când a adus-o băiatul. Acum, dezambalată şi băgată în casă…

- Bun, asta e, am greşit, dar atunci daţi-ne o parte din bani înapoi, că noi am plătit-o întreagă.

- :) Păi nu… că aşa e canapeaua asta de fapt, doar că ne-a comunicat producătorul alte dimensiuni. Nu, ea nu-i greşită. Şi n-am cum să vă ajut, eu sunt distribuitor…

- Păi vorbiţi cu ei, să vedem cum facem…

- Nu ştiu… puteaţi s-o refuzaţi azi dimineaţă… Chiar îmi pare rău… Vă dau o masă cadou?…

- Eu vreau canapeaua mea mare! Nu-mi mai place nimic la asta. Sunt nervoasă.

- Vă cred, vă înţeleg, gata, nu mai lucrez cu producătorul ăsta, este un neserios. Tot timpul face aşa.

- Doamnă, dar am văzut-o pe site cu dimensiunile alea, am discutat de nu ştiu câte ori… în tot timpul ăsta nu aţi aflat că este altceva?

- Ba da, azi dimineaţă.

…. Îmi vine să-mi smulg părul din cap! Sau să i-l smulg doamnei ăsteia amabile de la celălat capăt al convorbirii de film cu proşti!…

- Deci, doamnă, nu se mai poate face nimic? Bani înapoi, nu, returnare produs, nu. O reclamaţie pot face?

- Cum credeţi, dar ce vină am eu?!?… Că Protecţia Consumatorilor o să vină la mine…

Cerule, care ne înduri pe toţi, ia canapeaua şi du-te!!!

Tot ea: Lăsaţi-mă să mai dau un telefon.

………………….

Să vă zic că n-am făcut nimic? Să vă zic că cenuşăreasa canapelelor stă cuminte şi resemnată la mine acasă şi acum? Nu pare supărată, ba chiar încearcă să-mi intre în voie… Nu vă mai zic, că… am început să mă obişnuiesc cu ea… e chiar drăguţă şi poate mă loveam de aia mai mare… Hai, treacă de la mine, doar face parte din farmecul comerţului românesc – clientul nostru, stăpânul nostru (pe care îl luăm la mişto).

Dialoguri inedite

Într-o seara, am plecat cu Andrei la magazinul din colț. Nu la acel magazin din colț, din reclamă, ci la unul care este chiar în colțul blocului. Mă rog, nu despre magazine și colțuri am discutat cu Andrei pe drum, ci despre alte minunate și nesperate adevăruri despre universul cuprin în 1, 2, 3 = 3 ani (așa îți spune Andrei, mai nou, vârsta lui, ba chiar îți și arată pe degete, ca să știe sigur că ai înțeles):

- Bună seara!, spune Andrei tare și se întoarce rapid spre mine: ești fericită acum de mine că am salutat vecinii?

- Da, sunt fericită, mulțumesc!

Întrebăm de banane… nu aveau la magazinul din colț. Andrei:

- N-aveți banane… n-aveți nimic… ghinion…

Nu-i nimic, plecăm la următorul magazin, dintr-un alt colț de bloc, dar de partea cealaltă a parcului. Hmmm… interesant, pentru că e seară, cam noapte chiar, deci întuneric :)

- Să mă ții de mânuță, bine?

- Da, te țin. Dar sper că nu ți-e frică… spun eu cu un ton glumeț, ca să-i fac curaj.

- Nu, dar nu văd gropile.

- Aici ai perfectă dreptate.

- Perfect… adică un pic așa… ciudățel?

- Nu, perfect nu înseamnă deloc ciudățel. Dar de ce ai spus cuvântul ăsta?

- Așa… că mi-e frică.

- Și de asta ești ciudățel? Asta vrei să spui?

- Mda… cred…

- Nici vorbă. Nu ești ciudățel și nu cred că ți-e frică. Uite că mergem de ceva vreme prin parc, e destul de întuneric și ție nu ți-e frică, pentru că nu m-ai luat de mână.

- Păi de ce nu aprinzi becurile?

- Nu pot. Nu sunt becuri ca la noi acasă în parc. Vezi stâlpul ăla? De acolo vine lumina.

- Aha… Dar copacii de ce nu luminesc?

- Luminează.

- De ce nu luminează?

- Tu de ce crezi că nu luminează? Ia să vedem.

- Pentru că e târziu și dorm, mami.

- Asta înseamnă că ziua, când nu dorm, luminează. Corect? Sau n-am înțeles?

- Hmmm… Nu luminează.

- Păi? De ce?

- Pentru că soarele luminează ziua.

- Ai dreptate, Andrei, soarele luminează.

După alți pași prin parc:

- Dar de ce ți-ai luat calul cu tine? Ai crezut că mergem departe și ai nevoie de el? Încep să râd.

Râde și el: Nu știu… nu mai râde de mine.

- N-am râs de tine.

- Uite, hai să ne cerem scuze amândoi că am râs, mama.

- Păi nu e rușine să râzi când ceva este amuzant. Nu avem de ce să ne cerem scuze acum.

Ajungem, în fine, la magazin. El, în vervă, aleargă printre rafturi. Ajungem la casă și îi întinde căluțul doamnei:

- Mi-l dai mie? Cum îl cheamă?

- Andrei.

Eu: pe căluț, mami, nu pe tine.

- Aaa… Nero. Vezi, e negru.

- Da, foarte frumos. Să-i spui lui mami să-ți pună desenele cu căluțul ăla negru. Vă mai amintiți, doamnă?

- Da, Black Beauty. Dar era film, nu desen animat.

- Da, film.

Mă rog, mulțumim frumos și plecăm.

- Gata, dă-mi o banană și… poftă bună la picnicul regal!, exclamă copilul vesel, ca de obicei.

:) Replicile din desene animate potrivite cu diverse din activitatea noastră… fac casă bună și amuzantă.

- Păi ăsta este picnic, măi Andrei?

- Da, că nu mâncăm în casă.

- Mda… ai și tu dreptate.

Covor zburător sau baloane?

Andrei cu baloane

Câteodată, viaţa îţi oferă suprize din cele mai diverse. Dar ştiţi cum? Exact la fix :)

Ni s-a întâmplat nouă, acum câteva zile, când ne întorceam din oraş, cu Andrei fixat pe o idee – vrea covor zburător! Dar nu în poveşti şi nu în glumă, da?

- Azi, mami, da?

- Măi, Andrei…

- Azi, mami… te rooog!

Discuţia s-a desfăşurat în termeni duri de la un capăt la altul. Nimeni nu ceda. Numai prietenii veniţi cu noi la plimbare s-au lăsat păcăliţi:

- Hai să vedem dacă au la magazinul de acolo…

- Şi îmi cumperi tu? (Andrei ştie să negocieze, recunosc asta)

Ei, şi cum ne luptam noi cu dorinţa irealizabilă a copilului, iată că din mila cerească a venit rezolvarea: o maşină încărcată de baloane ne-a claxonat pe trecerea de pietoni. Cineva din maşină ne-a făcut cu mâna. Am făcut şi noi, deşi nu recunoşteam oamenii veseli care păreau că ne ştiu. Nu ne ştiau. Voiau doar să îi ofere copilului vesel din faţa lor toate baloanele.

- Uaaaau, nu mai vreau covor, acum pot să zbor cu baloanele!

Mulţumesc, SmartAtletic, pentru că ai trecut pe acolo şi ai făcut, fără să ştii, o bucurie unui copil care voia să zboare :)

De ce a murit girafa?

Scandalul girafei omorâte și tranșate în fața vizitatorilor minori m-a adus în fața unei diferențe culturale: în vreme ce eu n-am înțeles demersul acesta educativ, de viață, o prietenă mai apropiată de Danemarca a fost prea puțin mirată de felul acesta de a-i face pe copii să înțeleagă relația dintre animale în natură, cursul firesc al lucrurilor și legilor naturii – în care leul chiar mănâncă girafa.

Bun… dar eu tot n-am înțeles de ce trebuia să moară girafa în acest exercițiu. Și atunci am rememorat un episod dur din copilărie, care m-a marcat…

Eram la bunica mea, mamaia adică, împreună cu surorile și verii mei. Era o mare bucurie pentru noi să avem grijă de ieduții proaspăt fătați, să îi ajutăm cu lăptic suplimentar, să îi încălzim la piept… Și capra tocmai fătase niște minunății din acestea drăgălașe. Ce mai, nu făceam altceva toată ziua. Și unul dintre iezi a devenit… de casă. Era jucăria noastră și o frumusețe de ied.

Nu mai știu de ce i-a pus gând rău un unchi. Acest detaliu mi s-a șters din minte… să fi fost Paștele? Chiar nu mai știu. Ideea este că noi am decis să apărăm iedul cu orice preț. Așa că ne-am încuiat în casă cu ied cu tot, fapt care a înfuriat unchiul peste măsură. Și nu știu cât de hotărât era înainte de asta să-l sacrifice, dar după ce s-a izbit în uși încuiate s-a decis fără posibilitate de întoarcere. A durat mult frecușul în casă, panica noastră, dar și amenințările de afară și tot circul. Atât cât să crească dorința acestuia de a ne da o lecție.

În momentul deschiderii ușii, iedul a fost înșfăcat, omorât și jupuit în fața noastră, ca să înțelegem că noi suntem vinovați pentru ce i se întâmplă și, mai ales, că asta se întâmplă cu caprele. N-am înțeles asta. Am urât barbarismul și am plâns cu toții speriați.

Se prea poate ca episodul acesta să nu mă facă un mare fan al educației acesteia spartane sau pur și simplu să fie doar diferența culturală…

Mă ierţi?…

Andrei cu flori

Primim zilnic lecţii de viaţă. Important este să şi învăţăm ceva din ele. Chiar și atunci când vin de la cei pe care îi învățăm noi de obicei… sau mai ales atunci…

- Andrei, ești cel mai nesuferit copil. Te-am rugat de atâtea ori să termini cu lovitul. Ce-i cu apucăturile astea?
- Scuze!
- Iți tot ceri scuze și iar mă lovești… Gata, nu mă mai joc cu tine.
- Te rog să mă ierți. Poți să mă ierți?
- Nu, nu te iert.
- Eu te iert ca mi-ai zis “cel mai nesuferit”…
Și uite-așa n-am putut dormi ore bune din noapte, gândindu-mă la faptul că i-am vorbit urât copilului. Se mai întâmplă, mi-am zis. Și el mă iartă, se pare. Căci… așa sunt copiii… îți dau cele mai frumoase lecții, când nici nu te aștepți…
…………………………………………………………………………………………………………..
PS: :)) A venit să vadă ce fac:
- Lucrezi, mami?
- Scriu pe blog despre tine.
- A, ce drăguţ eram… cui îi dădeam flori?
- Mie.
- De ce?
- Pentru că eşti un cavaler.
- Ba nu, cavalerii au coif…

Să vă zic un banc? :)

Astăzi, la lucru, un domn cu care mă întâlnesc săptămânal, dar care, probabil, nu mi-a reţinut figura, m-a abordat în cel mai amuzant mod:

- Sărut mâna! (şi chiar mi-a sărutat mâna) Lucraţi aici?

- Da.

- Că nu v-am mai văzut.

- Da, lucrez aici. Ne-am mai întâlnit.

- Serios? Lucraţi cu dl X?

- Da.

- Şi… locuiţi aici, în Bucureşti? :)

- Da. Dar m-am măritat la Oradea :)  (râd ca şi cum aş fi zis o glumă bună, încântată de replica mea care ar fi oprit dialogul ăsta încâlcit)

- Daaa?… (dar s-a repoziţionat mai rapid decât am preconizat)  Pot să vă spun un banc cu ardeleni? :)))