Ce “iaste” muzica?

IMG_1137

Am fost în Cișmigiu. La concert. Lui Andrei i-a plăcut mult, mai ales că s-au cântat tangouri și altele ritmate și ușor de îndrăgit de copilul meloman.

– Ți-a plăcut concertul, Andrei?

– Da.

– Îți place muzica, nu-i așa?

– Da.

– De ce?

– Pentru că e așa… cântătoare.

– Vrei să spui încântătoare?

– Nu, vreau să spun cântătoare. Adică nu gălăgie zgomotoasă.

Peste puțin timp:  de ce tot mă corectezi? Crezi că nu știu muzica?

In parc

Se pare că știe:

Acasa

 

Să mai ieși cu el la fotbal?

IMG_0839

Ce face fotbalul din copilul meu… Incredibil… Pe lângă faptul că mă driblează exemplar, că mă păcălește cu direcția în care va șuta și câte alte chinuri la care mă supune, mai copiază și gesturile fotbaliștilor fericiți când dau gol…

Da, exact: cu mulțumiri la cer, cu mâini împreunate sau trecute prin păr, cu aruncat în genunchi… tot tacâmul. Nu face decât să mă enerveze. Nu știu cât mai suport și dacă mai ies în parc cu el. Judecați și singuri:

 

Andrei

pe teren

Unde? Unde? :)

- Andrei, hai mai repede!

– Viiin… Merge un pic mai alert şi apoi iar răreşte pasul şi este furat de peisaj.

– Andrei, te mai uiţi mult după cai verzi pe pereţi?

– Cai verzi? Unde? Unde? Ce tareee… Vreau să-i văd.

cai verzi pe pereţi

Când se joacă fotbal?…

N-am mai scris de multișor pe blog și sunt certată pentru asta, motiv pentru care recuperez puternic timpul pierdut. Detalii mai jos:

Discuție la ceas de seară târzie, în așternut, fiecare în patul lui:

- Andrei, te aud foindu-te. Culcă-te!

- Uuuf… biiine… Și iar începe și pe-o parte și pe alta…

- Andrei, de ce te tot agiți?

- Dar tu, când mă auzi că mă agit, de ce nu dormi?…

*

A făcut o prostie și acum încerca să mă convingă că nu mai face:

- Mami, promit. Mă crezi?

- Nu știu, Andrei, mă mai gândesc.

- Te rooog… nu mai fac, promit, pe cuvântul meu.

- Ai mai spus așa și iar ai greșit.

Se gândește un pic… Atunci pe cuvânt de mămică!

*

Trecem, în plimbarea de seară, pe lângă un teren de fotbal:

- Auzi, tati, fotbaliștii unde sunt?

- Sunt acasă. E seară acum. Nu joacă.

- Da? Dar știi ce am realizat eu? Că joacă și noaptea… (din discuția ulterioară “am realizat” și noi că el a tras concluzia aceasta uitându-se la Campionatul Mondial)

Care este umbrela potrivită?

umbrela cu picioare

:) Râde și este foarte încântat de prima plimbare în ploaie, singur, cu umbrela:

– Mami, mă distrez pe cinste, știi?

– Da, văd.

– E amuzantă ploaia, nu-i așa?

– Da, dar nu vrei mai bine o pelerină de ploaie?

– Ce-i aia?

– Un fel de haină care te protejează de ploaie. Are glugă și ți-ar fi mult mai ușor să te ferești de ploaie decât așa, cu umbrela.

– Șiii… fără umbrelă, adică?

– Da, fără, nu vei mai avea nevoie de ea.

– Atunci nu vreau pelerină.

– De ce?

– Îmi place umbrela, te roooog! Vreau cu umbrelă.

– Bine, dar nu vrei una mai mică?

– Nu, vreau doar una care să nu mă tragă de păr.

 

Mă iubeşti?

explicatiile lui Andrei

– Auzi, măi, Andrei? Vreau să-ţi spun ceva.

– Daaa, ştiu… spune plictisit, făcând ceva important în camera lui.

– Zău? Ce vreau să-ţi spun?

– Că mă iubeşti.

:) – Serios? Voiam să-ţi spun altceva, dar dacă tu vrei asta, îţi spun că te iubesc.

– Da, ştiu. Mă iubeşti mult, nu-i aşa?

Nu răspund şi atunci strigă:

– Laurica, de ce nu răspunzi?

– Da, te iubesc foarte mult.

– Bine, iubeşte-mă cât vrei, că eu te iubesc şi mai mult!

 

Nu crezi că e prea mult?…

e prea mult pentru motoras

Evident că toți ne dorim copii deștepți, toți avem așteptări, speranțe și pretenții. Și, cea mai mare bucurie este ca toate acestea să ni se confirme. Însă, până acolo, nu trebuie să exagerăm cu toate și să pompăm informații și obligații în progenituri… decât dacă personajele ne provoacă prin curiozitate constantă și dacă nu se simt sufocate de noi și pretențiile noastre. Și chiar și atunci… mare grijă… Ce să fac, învăț pe parcurs și mă calibrez cum pot mai bine:

- Când vântul suflează, mami, parcă îmi face așa… (desenează un vârtej în aer cu degețelul) prin cap și motorașul se face așa…

- Suflă, când vântul suflă.

- Adică motorașul din capul meu funcționează (acesta este creierașul, care trebuia să aibă un corespondent palpabil în vocabularul lui), dar dacă bate vântul nu îl distruge?

- Nu, sigur că nu.  Vântul nu-i face nimic. Și motorașul tău funcționează foarte bine dacă citim povești, dacă mergi la grădiniță, dacă spunem ghicitori…

- Păi… nu crezi că sunt prea multe pentru motorașul meu mic, mami?

- … (m-am gândit un pic, ca să nu dau un răspuns greșit) Nu, mami, nu sunt multe, pentru că poți, pentru că numai așa antrenăm motorașul.

Însă, până acasă, m-am tot gândit dacă acesta era răspunsul, dacă nu exagerez câteodată sau, din contră, nu îi dau “motorașului” ce trebuie. Mama are o vorbă: văzând și făcând… Așa că, n-am încotro decât să învăț pe parcurs și să fiu conștientă de nevoile, posibilitățile și așteptările copilului (asta când nu citesc despre) :)

Cine-i Marta?

- Of, fir-ar…

– Ce-i, Andrei? Ce s-a întâmplat?

– Nimic… dar mă enervează Marta.

– Cine?

– Marta. Ce, nu știi?

– Nu știu. Cine este Marta?

– Of, de la desene: până când Marta ne va despărți… Ai uitat?

Citești poze?

Andrei citind

– Ce faci acolo, Andrei?

– Citesc.

– Ce citești?

– Poze.

– Serios? Și cum se citesc pozele?

– În gând, cum să se citească?

Da… logic… cum de nu m-am gândit la asta? :)

Ești echipara mea?

DSC07171

Lucrul în echipă este foarte important și m-a încântat să văd la copil o predispoziție pentru lucrul/joaca în echipă. E adevărat că își preferă tatăl pentru asta, dacă îl pui să aleagă între el și alți copii, însă e un început. Și ideea de echipă a căpătat proporții, iar atunci când este supărat te amenință că nu mai face echipă cu tine. Dar este în regulă. Mai ciudată devine treaba când coechipierul câștigă un joc și el, nu. Se lasă cu plâns, adesea, iar noi începem discursul cu “în viață mai și pierzi…”

Astăzi, însă, am fost invitată și eu în acest sector select, al coechipierilor, în cel mai original mod:

- Auzi, mami, ce faci acolo?

- Mâncare.

- Pentru mine?

- Da.

- Mulțumesc! … Iar după o pauză: Vrei să fii și tu echipara mea?

- Ce să fiu?

- Echipara mea, să fim echipă.

- Da, vreau. Ce trebuie să fac?

- Să stai aici, să faci mâncare.

- … Păi asta făceam deja. Ce face nou o echipară?

- Nu, mami. Stai aici și când strig eu, începi să alergi.

Parcă mă și vedeam alergând prin casă ca disperata cu polonicul în mână, la startul copilului. Am concluzionat că mai bine face echipă cu tati, până terminăm concursul acesta în care concurez singură: fă mâncare dacă poți, când copilul e pe roți. :)) Adică atunci când ești chemată și întreruptă din 5 în 5 minute. Asta provocare de echipară…