Cum e afară?

afara

Cred că cineva vrea să ne inducă în eroare, ca să stăm în case. Dar Andrei s-a prins, da?

– Andrei, cum este afară?

– E super de perfect. E înnorat, așa… ca să pară că e frig, dar e cald și bine!

Toate se leagă. Sau nu?

Andrei

– Mami, îmi place așa mult să dansez la grădiniță!

– Mă bucur.

– Și sunt foarte bun, să știi.

– Asta e și mai bine.

– Doamna de dans mi-a spus bravo ție! Și m-a întrebat cum mă cheamă. Și eu am spus Andrei Hora. Și ea a spus vino în față, astăzi ești profesor de dans!

– Foarte frumos, bravo. Și ți-a plăcut?

– Foarte mult, extrem de mult. Eram ca pe scenă… Și dansam acolo și mișcările erau așa (suntem pe stradă, dar nu contează, el îmi arată mișcările).

După demonstrație și asigurări că i-a plăcut foarte mult, discutăm mai departe:

– Ți-ar plăcea să dansezi pe scenă adevărată? Când vei fi mare,  ți-ar plăcea să fii…

– Pilot de curse! Ți-am mai zis!

:)

P.S. Fotografia este în ton cu articolul. E clar, da?

 

Ai mai văzut vreodată?

Matei si Iohannis

În același context al interesului pentru știri și politică, Andrei îl trage pe Matei în fața televizorului și mă cheamă repede:

– Mami, vino repede, nu-ți vine să crezi!

– Ce s-a întâmplat?

Mi-l arată victorios pe Matei, care privea la televizor:

– Ai mai văzut un bebeluș care să asculte un Iohannis?!?

– :))) (ăsta a fost răspunsul meu)

 

În treacăt fie spus, când mă cheamă așa repede, mă execut rapid, pentru că am tras o sperietură grozavă la ultima chemare:

– Mami, vino repede, Matei este cu fața la burtă!

– Ceee?

Matei era, într-adevăr, cu fața în jos, în pătuț, și încerca să revină la formula inițială. Calm, fără plâns, ardelenește ar spune unii. Era prima lui rostogolire :)

Cât mă iubești? (partea a II-a)

Andreiu si marea

Mda… timpul declarațiilor de dragoste este cel mai bine folosit de copil. Iar imaginația îl ajută din plin. Și daaa… recunosc că îmi place!

– Mami, ești cea mai frumoasă din lumea mea!

– Mami, te iubesc până la stele și niciodată înapoi!

– Mami, te iubesc până la rachetă și mai departe, până la… Oradea!

Și tot așa… :)

 

PS: Drăguț că toate declarațiile astea nu au știrbit nimic din sinceritatea aceea autentică, de copil, crudă și frumoasă. De exemplu, l-am întrebat, uitându-ne la o reclamă care rulează acum:

– Andrei, tu cui i-ai oferi ultima ta bucățică de ciocolată? (în reclamă, cineva a răspuns că i-ar oferi-o mamei)

– Ăăă… nimănui.

– Serios? N-ai împărți ciocolata?

– Nu, că îmi place prea tare!

 

 

De ce la iarbă verde?

Andrei, blog

Ați remarcat că folosim expresii diverse de ani de zile și nu ne punem întrebări în legătură cu ele? Sigur că ați remarcat. Mai ales atunci când minorul din casă v-a întrebat ce înseamnă una dintre ele.

Bunăoară ieșirea “la iarbă verde” l-a pus pe gânduri pe Andrei, care a înțeles că trebuie să ieșim numai când este iarba verde, ceea ce nu se pupa cu faptul că el a văzut și iarbă mai puțin verde în parc. Deci, de ce spunem că ieșim la iarbă verde? Ei, iar lucrurile s-au complicat atunci când promisiunea de ieșire pe iarbă, indiferent de culoare, a fost făcută într-o zi ploiasă, în care copilului i-au înghețat urechile:

- Brrr… să știi că e chiar frig afară, mami.

- Da, știu. Ți-a fost frig?

- Nu, că am alergat. Doar urechile și nasul sunt reci, pentru că… ele n-au alergat. Picioarele mele sunt fooarte calde. A, mami, mai mergem mâine la iarbă verde?

- Eu așa zic. Sper să nu mai plouă, să ude iarba asta verde.

- Auzi, dacă plouă pe iarba verde, mergem pe altă iarbă, bine? Galbenă sau… vedem noi, bine? Bine?

- :) Bine. Dar să știi că ieșirea la iarbă verde este așa, o expresie.

- Cuuum? Adică ai zis doar așa, nu ieșim de fapt? Păi luăm umbrela dacă plouă. Te rog, mami, vreau să ieșim!

- Ai înțeles greșit. Ieșim, sigur, eu îți explicam doar ce este cu expresia asta, că noi ieșim în parc sau la plimbare sau la picnic și dacă nu este iarba verde, nu-i așa?

- Dar mâine ce culoare o să aibă?

- Verde.

- Păi vezi! Deci nu e o expresie!

- :) Biiine. Te bucuri că ieșim?

- Da. … De fapt, nu. Că mai vreau și alte culori de iarbă. Poate albastră, roșie sau…

- De ce?

- Așa, ca să fie mai distractiv!

Cum să reziști?

in iarba

Păi ai face bine să reziști asaltului de drăgălășenii, complimente și altele, mai ales când știi că ele ascund un interes clar. Adică ce, te dă pe spate că-ți spune că ești o prințesă? Sau strălucitoare? Ei, ia mai taie din ele, copile :)

- Andrei, te mai joci?

- Cum vrei tu, frumoasa mea faimoasă, aurită și sclipitoare!

- :)) Ce?

- Ce-i, n-am zis bine?!?

O, ba da… le zice bine copilul, pentru că mă iubește, dar știe că eu îl iubesc și mai mult și poate obține ce vrea dacă mă și ascultă câteodată :) De acolo vine “cum vrei tu”. Dar complimentele bombastice vin din prea plinul lui, alimentat de desene animate, povești și dorința de a mă da pe spate. Clar!

cu paleta

O să te mai joci cu jucăriile?

Popice

Joaca este întotdeauna amuzantă, dar strânsul jucăriilor… am aflat de curând că este plictisitor, enervant, ca la serviciu…

Andrei și-a descoperit popicele și a vrut să se joace. Cât a durat jocul a fost perfect, cu urale de victorie, cu expresii gen mega-eșec la ratări, cu tot tacâmul valabil la jocurile în care copilul se implică total. Ei, la final, capitolul “ordine la jucării” a produs o ploaie de reacții care m-au amuzat teribil. Nu l-am pus să le strângă și nu i-am făcut nicio observație legată de faptul că tot scăpa popicele din săculețul lor, încercând să le pună la loc. Ba chiar m-am făcut că nu-l aud, dar n-am mai rezistat la un moment dat și am izbucnit în râs:

“Aoleu, nu mă mai joc cu astea, gata. Mamă, ce greu e să faci ordine! Dar câtă treaaabă aaam… Parcă sunt la serviciu… Groaznic! De ce tot cazi?!… Ce plictisitooor… Uite încă una! Hai și voi, pierdutelor! Popice enervante. Niciodată nu mă mai joc cu voi!”

Interesant este că nu m-am plâns niciodată de serviciu sau că fac ordine în casă. Deci nemulțumirea era autentică, necopiată și total adaptată momentului. Acum nu știu dacă se va mai juca sau nu, curând, cu popicele, dar sigur nu le va mai strânge din proprie inițiativă :)

Ce-i asta? Ce-i asta, mami?

:))) Sunt zile atât de pline de Andrei, încât trebuie să iau o pauză și să scriu, apoi iar să râd cu poftă și să-l mai provoc puțin. Da, știu… sunt nesătulă. Dar cine s-a săturat vreodată să fie amuzat, nu-i așa? Deci:

Vine copilul panicat cu ceva mic și negru pe deget:

– Mami, ce-i asta?

– Nu știu. Să văd. Analizez chestia mică și suspectă, chestionez copilul despre cum a ajuns în posesia chestiei, mergem pe firul faptelor… După o analiză ca la carte, concluzionez: este o sămânță de susan arsă, de la covrigul pe care tocmai l-a mâncat.

– Susan ars?… Ce biiine…

– Dar de ce te-ai speriat așa? Ce ai crezut că este?

– Alunița mea!

alunita

Ce este un cucui?

Andrei plangand

Îmi amintesc că mi s-a părut că Andrei a mers greu de tot ( 1 an si 2 luni). Pur și simplu nu avea chef și nicio plăcere. Poate pentru că am folosit premergătorul unde era atât de comod… Nu știu. Oricum, de la primii pași, n-a mai putut fi oprit. Este în mișcare mereu. Ai grijă ce-ți dorești, deci… Cert este că joaca asta mereu activă produce efecte și vânătăi adesea:

– Aaaau… m-am loviiit… Și plânge.

– Cum? Unde? Ce ai făcut?

– Am alergat și am dat cu capul în paaaat… Iar plânge.

– Să văd. Hai, că nu-i grav. O să ai un mic cucui.

– Aaaau… Și plânge și plânge. Îl țin în brațe și îl alint.

– Te doare rău?

– Nu, dar nu știu ce este ăla cucuuui…

De neuitat?

 

Andrei

Scrie, că le uiți. Asta îmi spun toți, iar eu nu pot fi împotriva tuturor. Așa că scriu, iată, scriu ce spune, crede și simte copilul.
Fără să mai lungim vorba:
– Ți-a plăcut povestea?
– Uaaau… este cea mai tare poveste pe care n-am auzit-o niciodată.
Sau:
– Te ajut să te încalți?
– Nu, dă-mi voie. Lasă-l pe bătrânul Andrei (el având venerabila vârstă de 4 ani).
Sau:
– Deci, asta înseamnă atmosferă, închei eu explicația din “Prima mea enciclopedie”.
– Caaam ciudat nume pentru un cer, nu crezi, mami? Cine a pus un nume așa scandalagiu?
Sau:
– Aș vrea tare mult să îmi cumperi un dinozaur. Sau… nu că ăsta mănâncă omi.
Sau:
– Acum ești supărată pe mine, mami?
– Nu sunt. De ce întrebi?
– Pentru că ai o față supărătoare.

Sau:

– Îți place muzica, Andrei?
– Da, e așa… cântătoare. Adică nu e gălăgie zgomotoasă.

Sau:

– Andrei, îți place cu trenul?, l-a întrebat cineva.
– Nu îmi place cu trenul din Olanda că nu face u-ci-ci.
– Dar cum?
– Face așa… (ia o față serioasă și așteaptă nemișcat).
– Adică nu merge?
– Ba merge, dar cu liniște să nu trezească pomii.