Azi am fost în Dorobanţi :-) Ce fel sună… parcă am fost în excursie. Mă rog, am avut ceva de rezolvat în zonă şi rău mi-a părut că n-am ajuns mai des pe acolo în ultima vreme. Aş fi avut subiecte destule pentru blog…

Şi cum mergeam eu aşa prin Dorobanţi, prin soare de simţeam că mi se lipesc nările de uscăciune… (exagerez, am mers 10 minute prin soare, dar sună bine, a la Ice Age, dar cu soare :-) ) şi dădeam, la fiecare casă înghesuită în altă casă mai înghesuită, de toate reclamele văzute la televizor, doar că aici chiar erau chestiile din reclame (adică saloane de împletit părul, de lipo-fitness-uit corpul, de pensat unele şi altele…), admiram fiecare maşinuţă, maşină, maşinoaie de pe marginea drumului… şi ele înghesuite, dar toate de ultimul răgnet…

Aşa… deci… că văd că povestea asta zace nespus de mult la expunere, cum eram eu pe trotuarul meu aglomerat, aud un claxon. Luung. Şi iar unul. Mă uit, normal. Era o maşină mare, nu un tir, nuuu, o maşină de teren, nu din aia de expediţii montane, ci din aia care sclipeşte ca o bijuterie. Nu claxona singură de nebună, că n-avea defectul ăsta din fabrică, ci era sfătuită să facă asta de domnişoara roşcată şi sexy de la volan.

Nu-i înţelegeam problema, pentru că se oprise în mijlocul străzii, fără să fi avut vreun obstacol în faţă. Mă apropii de scena cu pricina, că era în direcţia mea, şi realizez, după ce eroina noastră pe patru roţi a urcat greu pe trotuar, ca o balenă eşuată, că stăpâna ei dorea să parcheze undeva unde un domn de la pază pusese o barieră. Ei, nu era chiar o barieră, era o ladă de bere, dar nu mai spun, că stric imaginea Dorobanţilor…

Şi când să mă strecor, prin spatele maşinii, că doar na… îmi blocase trecerea… aud vocea cristalină din spaţiul crem luminos al autoturismului: … mă-tii de tâmpit!

Iar domnul amabil, care a ajutat-o să parcheze, cu explicaţii suplimentare, de genul: sigur că puteţi aici, că domnul pleacă înaintea dumneavoastră, aşa, urcaţi…, aranjând lada frumos pe şosea, cu ochii în asfaltul arzător, n-a rămas dator: ba pe-a mă-tii!, ridicându-se apoi drept şi cu acelaşi zâmbet bine-crescut şi la locul lui. Dar nu l-am auzit decât eu. Şi l-ar fi auzit şi o gâză de pe marginea drumului, dacă nu-şi găsea sfârşitul ante replica de teatru a personajului care se pare că se adresa doar publicului…

Am trecut mai departe, cu promisiunea să revin pentru documentarea unui serial pe blog despre lăzi, maşini şi doamne de poveste. A, da… şi pahare de plastic cu zmeură, la 10 lei! O plăcere…