Unde sunt vremurile alea în care ameninţarea unei palme la fund era punctul terminus al unei năstruşnicii? Apuse… În locul lor îşi revendică tot mai mult conţinut “negocierea” copil – părinte. Nicio rugăminte din partea părintelui nu scapă netaxată.

Bunăoară în această seară, când mă rugam de copil să işi ia antibioticul (din cauză de gât roşu rău şi amigdale cât casa), a spus că nu vrea, că e rău, că mai bine îi dau lăptic, că una, că alta… într-un final l-a luat. În drumul meu victorios spre bucătărie aud: acum primesc ceva? Da sau nu?

Şi de-ar fi singura încercare, dar nu… episoadele se repetă zilnic şi tot mai insistente:

- Hai, lăptic şi nani!
- Acum, mami?
- Da.
- Bine. Imi pui desene? Veau Mickey!
- Nu, bei lapte şi faci nani.
- Te loooog! Fumos? Sunt cuminte, mami.
- Arată-mi. (Ridică mânuţele şi zâmbeşte. Aşa arată el că e cuminte)
- Te-ai uitat astăzi destul. Ajunge.
- Da?
- Da.
- Unu şi gata?
- Nu (şi i-am băgat sticla în gură… dar peste câţiva ani n-o să mai bea lapte şi va avea gura liberă pentru adevăratele negocieri…)