De neuitat?

 

Andrei

Scrie, că le uiți. Asta îmi spun toți, iar eu nu pot fi împotriva tuturor. Așa că scriu, iată, scriu ce spune, crede și simte copilul.
Fără să mai lungim vorba:
– Ți-a plăcut povestea?
– Uaaau… este cea mai tare poveste pe care n-am auzit-o niciodată.
Sau:
– Te ajut să te încalți?
– Nu, dă-mi voie. Lasă-l pe bătrânul Andrei (el având venerabila vârstă de 4 ani).
Sau:
– Deci, asta înseamnă atmosferă, închei eu explicația din “Prima mea enciclopedie”.
– Caaam ciudat nume pentru un cer, nu crezi, mami? Cine a pus un nume așa scandalagiu?
Sau:
– Aș vrea tare mult să îmi cumperi un dinozaur. Sau… nu că ăsta mănâncă omi.
Sau:
– Acum ești supărată pe mine, mami?
– Nu sunt. De ce întrebi?
– Pentru că ai o față supărătoare.

Sau:

– Îți place muzica, Andrei?
– Da, e așa… cântătoare. Adică nu e gălăgie zgomotoasă.

Sau:

– Andrei, îți place cu trenul?, l-a întrebat cineva.
– Nu îmi place cu trenul din Olanda că nu face u-ci-ci.
– Dar cum?
– Face așa… (ia o față serioasă și așteaptă nemișcat).
– Adică nu merge?
– Ba merge, dar cu liniște să nu trezească pomii.

Ce “iaste” muzica?

IMG_1137

Am fost în Cișmigiu. La concert. Lui Andrei i-a plăcut mult, mai ales că s-au cântat tangouri și altele ritmate și ușor de îndrăgit de copilul meloman.

– Ți-a plăcut concertul, Andrei?

– Da.

– Îți place muzica, nu-i așa?

– Da.

– De ce?

– Pentru că e așa… cântătoare.

– Vrei să spui încântătoare?

– Nu, vreau să spun cântătoare. Adică nu gălăgie zgomotoasă.

Peste puțin timp:  de ce tot mă corectezi? Crezi că nu știu muzica?

In parc

Se pare că știe:

Acasa