Nu crezi că e prea mult?…

e prea mult pentru motoras

Evident că toți ne dorim copii deștepți, toți avem așteptări, speranțe și pretenții. Și, cea mai mare bucurie este ca toate acestea să ni se confirme. Însă, până acolo, nu trebuie să exagerăm cu toate și să pompăm informații și obligații în progenituri… decât dacă personajele ne provoacă prin curiozitate constantă și dacă nu se simt sufocate de noi și pretențiile noastre. Și chiar și atunci… mare grijă… Ce să fac, învăț pe parcurs și mă calibrez cum pot mai bine:

- Când vântul suflează, mami, parcă îmi face așa… (desenează un vârtej în aer cu degețelul) prin cap și motorașul se face așa…

- Suflă, când vântul suflă.

- Adică motorașul din capul meu funcționează (acesta este creierașul, care trebuia să aibă un corespondent palpabil în vocabularul lui), dar dacă bate vântul nu îl distruge?

- Nu, sigur că nu.  Vântul nu-i face nimic. Și motorașul tău funcționează foarte bine dacă citim povești, dacă mergi la grădiniță, dacă spunem ghicitori…

- Păi… nu crezi că sunt prea multe pentru motorașul meu mic, mami?

- … (m-am gândit un pic, ca să nu dau un răspuns greșit) Nu, mami, nu sunt multe, pentru că poți, pentru că numai așa antrenăm motorașul.

Însă, până acasă, m-am tot gândit dacă acesta era răspunsul, dacă nu exagerez câteodată sau, din contră, nu îi dau “motorașului” ce trebuie. Mama are o vorbă: văzând și făcând… Așa că, n-am încotro decât să învăț pe parcurs și să fiu conștientă de nevoile, posibilitățile și așteptările copilului (asta când nu citesc despre) :)

Dialoguri inedite

Într-o seara, am plecat cu Andrei la magazinul din colț. Nu la acel magazin din colț, din reclamă, ci la unul care este chiar în colțul blocului. Mă rog, nu despre magazine și colțuri am discutat cu Andrei pe drum, ci despre alte minunate și nesperate adevăruri despre universul cuprin în 1, 2, 3 = 3 ani (așa îți spune Andrei, mai nou, vârsta lui, ba chiar îți și arată pe degete, ca să știe sigur că ai înțeles):

- Bună seara!, spune Andrei tare și se întoarce rapid spre mine: ești fericită acum de mine că am salutat vecinii?

- Da, sunt fericită, mulțumesc!

Întrebăm de banane… nu aveau la magazinul din colț. Andrei:

- N-aveți banane… n-aveți nimic… ghinion…

Nu-i nimic, plecăm la următorul magazin, dintr-un alt colț de bloc, dar de partea cealaltă a parcului. Hmmm… interesant, pentru că e seară, cam noapte chiar, deci întuneric :)

- Să mă ții de mânuță, bine?

- Da, te țin. Dar sper că nu ți-e frică… spun eu cu un ton glumeț, ca să-i fac curaj.

- Nu, dar nu văd gropile.

- Aici ai perfectă dreptate.

- Perfect… adică un pic așa… ciudățel?

- Nu, perfect nu înseamnă deloc ciudățel. Dar de ce ai spus cuvântul ăsta?

- Așa… că mi-e frică.

- Și de asta ești ciudățel? Asta vrei să spui?

- Mda… cred…

- Nici vorbă. Nu ești ciudățel și nu cred că ți-e frică. Uite că mergem de ceva vreme prin parc, e destul de întuneric și ție nu ți-e frică, pentru că nu m-ai luat de mână.

- Păi de ce nu aprinzi becurile?

- Nu pot. Nu sunt becuri ca la noi acasă în parc. Vezi stâlpul ăla? De acolo vine lumina.

- Aha… Dar copacii de ce nu luminesc?

- Luminează.

- De ce nu luminează?

- Tu de ce crezi că nu luminează? Ia să vedem.

- Pentru că e târziu și dorm, mami.

- Asta înseamnă că ziua, când nu dorm, luminează. Corect? Sau n-am înțeles?

- Hmmm… Nu luminează.

- Păi? De ce?

- Pentru că soarele luminează ziua.

- Ai dreptate, Andrei, soarele luminează.

După alți pași prin parc:

- Dar de ce ți-ai luat calul cu tine? Ai crezut că mergem departe și ai nevoie de el? Încep să râd.

Râde și el: Nu știu… nu mai râde de mine.

- N-am râs de tine.

- Uite, hai să ne cerem scuze amândoi că am râs, mama.

- Păi nu e rușine să râzi când ceva este amuzant. Nu avem de ce să ne cerem scuze acum.

Ajungem, în fine, la magazin. El, în vervă, aleargă printre rafturi. Ajungem la casă și îi întinde căluțul doamnei:

- Mi-l dai mie? Cum îl cheamă?

- Andrei.

Eu: pe căluț, mami, nu pe tine.

- Aaa… Nero. Vezi, e negru.

- Da, foarte frumos. Să-i spui lui mami să-ți pună desenele cu căluțul ăla negru. Vă mai amintiți, doamnă?

- Da, Black Beauty. Dar era film, nu desen animat.

- Da, film.

Mă rog, mulțumim frumos și plecăm.

- Gata, dă-mi o banană și… poftă bună la picnicul regal!, exclamă copilul vesel, ca de obicei.

:) Replicile din desene animate potrivite cu diverse din activitatea noastră… fac casă bună și amuzantă.

- Păi ăsta este picnic, măi Andrei?

- Da, că nu mâncăm în casă.

- Mda… ai și tu dreptate.

Cine-i Marta?

- Of, fir-ar…

– Ce-i, Andrei? Ce s-a întâmplat?

– Nimic… dar mă enervează Marta.

– Cine?

– Marta. Ce, nu știi?

– Nu știu. Cine este Marta?

– Of, de la desene: până când Marta ne va despărți… Ai uitat?

Citești poze?

Andrei citind

– Ce faci acolo, Andrei?

– Citesc.

– Ce citești?

– Poze.

– Serios? Și cum se citesc pozele?

– În gând, cum să se citească?

Da… logic… cum de nu m-am gândit la asta? :)

Aşa periculos?

În parc, cu mingea, Andrei mare fan al şutării la poartă. Se apropie de noi doi copilaşi, doi ţigănuşi, unul mai mare, cam de vârsta lui Andrei, celălalt mai mic, dar gălăgios tare şi cu poftă de joacă. Cu mingea noastră.

Îi las să se desfăşoare, ba chiar eram curioasă dacă Andrei va fi încântat că are parteneri de joc. A fost, s-au jucat în trei, au dat pase… totul OK. La un moment dat, ajunge şi mama celor doi:

- Haoleu, doamna, nu-i da mingea lu ăsta micu!

- De ce?

- Că-i rău. O strică.

- Ei, staţi liniştită. Ce poate să-i facă?…

După ceva timp, cel mic fuge cu mingea. Doamna mamă, grijulie, aleargă după el şi mi-o aduce. Mi-o dă în mână, să fie sigură:

- Ţine-o, doamna, că ăsta-i nebun.

- Este foarte activ. Câţi ani are? întreb şi eu, ca să facem conversaţie.

- 2 ani. Da-i atât de rău… ăsta mai marele e cuminte, dar ăsta micu… A stricat toate mingiile noastre. Şi-mi arată dovada, o minge de handbal spartă, cu care cei doi se joacă acum un soi de fotbal dezumflat.

- Dar ce i-a făcut?

- A băgat cuţitu-n ea.