De ce a murit girafa?

Scandalul girafei omorâte și tranșate în fața vizitatorilor minori m-a adus în fața unei diferențe culturale: în vreme ce eu n-am înțeles demersul acesta educativ, de viață, o prietenă mai apropiată de Danemarca a fost prea puțin mirată de felul acesta de a-i face pe copii să înțeleagă relația dintre animale în natură, cursul firesc al lucrurilor și legilor naturii – în care leul chiar mănâncă girafa.

Bun… dar eu tot n-am înțeles de ce trebuia să moară girafa în acest exercițiu. Și atunci am rememorat un episod dur din copilărie, care m-a marcat…

Eram la bunica mea, mamaia adică, împreună cu surorile și verii mei. Era o mare bucurie pentru noi să avem grijă de ieduții proaspăt fătați, să îi ajutăm cu lăptic suplimentar, să îi încălzim la piept… Și capra tocmai fătase niște minunății din acestea drăgălașe. Ce mai, nu făceam altceva toată ziua. Și unul dintre iezi a devenit… de casă. Era jucăria noastră și o frumusețe de ied.

Nu mai știu de ce i-a pus gând rău un unchi. Acest detaliu mi s-a șters din minte… să fi fost Paștele? Chiar nu mai știu. Ideea este că noi am decis să apărăm iedul cu orice preț. Așa că ne-am încuiat în casă cu ied cu tot, fapt care a înfuriat unchiul peste măsură. Și nu știu cât de hotărât era înainte de asta să-l sacrifice, dar după ce s-a izbit în uși încuiate s-a decis fără posibilitate de întoarcere. A durat mult frecușul în casă, panica noastră, dar și amenințările de afară și tot circul. Atât cât să crească dorința acestuia de a ne da o lecție.

În momentul deschiderii ușii, iedul a fost înșfăcat, omorât și jupuit în fața noastră, ca să înțelegem că noi suntem vinovați pentru ce i se întâmplă și, mai ales, că asta se întâmplă cu caprele. N-am înțeles asta. Am urât barbarismul și am plâns cu toții speriați.

Se prea poate ca episodul acesta să nu mă facă un mare fan al educației acesteia spartane sau pur și simplu să fie doar diferența culturală…

Ești echipara mea?

DSC07171

Lucrul în echipă este foarte important și m-a încântat să văd la copil o predispoziție pentru lucrul/joaca în echipă. E adevărat că își preferă tatăl pentru asta, dacă îl pui să aleagă între el și alți copii, însă e un început. Și ideea de echipă a căpătat proporții, iar atunci când este supărat te amenință că nu mai face echipă cu tine. Dar este în regulă. Mai ciudată devine treaba când coechipierul câștigă un joc și el, nu. Se lasă cu plâns, adesea, iar noi începem discursul cu “în viață mai și pierzi…”

Astăzi, însă, am fost invitată și eu în acest sector select, al coechipierilor, în cel mai original mod:

- Auzi, mami, ce faci acolo?

- Mâncare.

- Pentru mine?

- Da.

- Mulțumesc! … Iar după o pauză: Vrei să fii și tu echipara mea?

- Ce să fiu?

- Echipara mea, să fim echipă.

- Da, vreau. Ce trebuie să fac?

- Să stai aici, să faci mâncare.

- … Păi asta făceam deja. Ce face nou o echipară?

- Nu, mami. Stai aici și când strig eu, începi să alergi.

Parcă mă și vedeam alergând prin casă ca disperata cu polonicul în mână, la startul copilului. Am concluzionat că mai bine face echipă cu tati, până terminăm concursul acesta în care concurez singură: fă mâncare dacă poți, când copilul e pe roți. :)) Adică atunci când ești chemată și întreruptă din 5 în 5 minute. Asta provocare de echipară…