Dacă te lua ţiganul?

… Ha?

Dar dacă te lua românul, am întrebat în mintea mea, în timp ce un frate de vreo 10 ani îşi certa sora de vreo 5 ani, în parc. Plecase de lângă el fără să spună şi el îi explica acum cât de îngrijorat a fost şi la ce pericole s-a expus fetiţa obraznică (tot el i-a şi trasat pedeapsa: o săptămână fără televizor!)

- De ce ai plecat? Dacă te lua un ţigan? A simţit nevoia să repete, ca s-o sperie de-a binelea, probabil. Şi i-a reuşit, pentru că obraznica mică a rămas fără replică. A tresărit la auzul pedepsei cu televizorul şi a plecat grăbită după el.

Ce o fi in mintea copiilor

Ce o fi în mintea copiilor când li se spune asta? Ţiganul acesta imaginar este suprapus peste imaginea copilului ţigan care se joacă lângă ei, în parc? Sau este altceva, un fel de bau-bau neprecizat, dar care pică la fix când faci o prostie şi te ia… şi te duce undeva probabil… unde nu-ti va fi bine. Că doar nu te-o duce să te joci cu puradeii lui…

Este evident că se declanşează ceva şi resorturile interioare lucrează, din moment ce copilul de 10 ani a simţit nevoia să amintească de “ţiganul” care te ia, dacă eşti obraznic. Pe el l-o fi luat vreodată, pesemne, şi acum vorbeşte din experienţa personală…

- Auzi, a avut dreptate băiatul când a zis de ţigan? Mă întreabă o negricioasă mică, cu mucii întinşi pe obraz, căţărată ca o maimuţică pe vaporaşul de lemn pe care se juca şi Andrei.

- Nu, am răspuns rapid, ca la şcoală. N-a aşteptat argumentele.

Hai, că poate mai avem o şansă… Nu toţi se tem de ţigani… imaginari sau nu. Dar toţi facem greşeli în construirea caracterelor celor mici. M-am certat singură când mi-a ieşit pe gură: Andrei, plângi ca o fetiţă… Şi totuşi el plângea ca un băieţel, că şi băieţeii plâng câteodată, nu-i aşa?

Ce faci când plouă?

Bunoiu in pericol

Hmmm… dormi. Sau te uiţi la un film bun. Sau citeşti o carte bună. Sau mănânci. A, ştiu… te plimbi prin ploaie. Dar nu astăzi, când plouă cu crengi şi frunze şi bucăţele de ceva care seamănă cu pietricelele, dar alunecă de pe blocuri… Mă rog, ideea este să nu vă expuneţi pericolelor.

Şi dacă avertizarea a fost emisă pe toooate posturile, nu mai insist aici, că dacă n-aţi auzit (slash) văzut deja… inutil să-mi imaginez că mă veţi citi pe mine.

Dar, dacă, să zicem, prin absurd, treceţi de toate aceste virgule şi ajungeţi, cu greu, aici, este clar că vă plictisiţi rău când plouă :-) Şi atunci n-ar fi lipsit de interes să facem schimb de impresii…

………..

Buuun, încep eu, că văd că nu vă îngrămădiţi. Nici mie nu-mi place să mă expun aşa… oricui. Ce dovadă mai bună decât supranumele FemeiaDece mai vreţi?!? Ideea este că exact atunci când îmi propun să fac multe, dar multe de tot, în timpul liber… ceva al naibii se întâmplă şi nu-mi iese. Îmi iese când nu-mi propun şi nu am timp, în schimb… paradoxal şi anapoda, nu? Ştiiiu…

Iar impresia mea este că atât de tare ne-am obişnuit cu timpul ăsta condensat, încât ne pliem pe el cumva, iar când avem de lucru, mai strecurăm totuşi şi ceva hobby gen (expresie sine qua non în zilele noastre, da?).

Prooopun, aşadaaar  …  să ne aglomerăm programul zilnic şi să ne păcălim :-) Da, da, să ne dăm sarcini colosale şi în weekend şi să tragem apoi de timp cu lucruri care chiar ne fac plăcere. Poate aşa reuşim să le şi facem! Extraordinară idee. Hai, am plecat, am treabă! :-P

Sursa foto de aici Merci, Bunoiu!

Să intru în rol sau nu?

Copilul vine alarmat de la un desen animat cu un tren:

– Mami, mami, trenul a oprit în gară şi nu a luat călători!

Eu, să intru în rol repede, prind starea şi încep să mă ambalez pe tren, care este rău şi nu a luat călătorii care aşteptau şi care…

– Incredibil… nu se poate aşa ceva… Dar ce fel de tren mai este şi ăsta?

– Albastru cu roşu!

Răspunsul prompt, ca de obicei…

Explicatia mea ce avea?

femeiaDece.accident

Câteodată mă gândesc să-i răspund lui Andrei cu Da şi Nu. Şi atât. Pentru că se pare că explicaţiile mele nu-i plac. Sau are el altele mai bune:

- Şi… buuum… facem accident! (Spunea asta a nu ştiu câta oară, fiind în maşină)

- Nu mai spune aşa: că facem accident.

- De ce?

- Pentru că nu vreau să facem accident.

- De ce?

… Aici încep eu explicaţia lungă, detaliată, că ne lovim, ne doare, plângem, maşina suferă… şi altele cât mai plastice, ca să înţeleagă copilul. Care mă ascultă şi când crede că a auzit destul:

- Peeentru căăă… ne claxonează maşinile!

Da, şi asta. Mai ales în Bucureşti. Doar atât trebuia să spun?… Merci!