Ba pe-a mă-tii?…

Azi am fost în Dorobanţi :-) Ce fel sună… parcă am fost în excursie. Mă rog, am avut ceva de rezolvat în zonă şi rău mi-a părut că n-am ajuns mai des pe acolo în ultima vreme. Aş fi avut subiecte destule pentru blog…

Şi cum mergeam eu aşa prin Dorobanţi, prin soare de simţeam că mi se lipesc nările de uscăciune… (exagerez, am mers 10 minute prin soare, dar sună bine, a la Ice Age, dar cu soare :-) ) şi dădeam, la fiecare casă înghesuită în altă casă mai înghesuită, de toate reclamele văzute la televizor, doar că aici chiar erau chestiile din reclame (adică saloane de împletit părul, de lipo-fitness-uit corpul, de pensat unele şi altele…), admiram fiecare maşinuţă, maşină, maşinoaie de pe marginea drumului… şi ele înghesuite, dar toate de ultimul răgnet…

Aşa… deci… că văd că povestea asta zace nespus de mult la expunere, cum eram eu pe trotuarul meu aglomerat, aud un claxon. Luung. Şi iar unul. Mă uit, normal. Era o maşină mare, nu un tir, nuuu, o maşină de teren, nu din aia de expediţii montane, ci din aia care sclipeşte ca o bijuterie. Nu claxona singură de nebună, că n-avea defectul ăsta din fabrică, ci era sfătuită să facă asta de domnişoara roşcată şi sexy de la volan.

Nu-i înţelegeam problema, pentru că se oprise în mijlocul străzii, fără să fi avut vreun obstacol în faţă. Mă apropii de scena cu pricina, că era în direcţia mea, şi realizez, după ce eroina noastră pe patru roţi a urcat greu pe trotuar, ca o balenă eşuată, că stăpâna ei dorea să parcheze undeva unde un domn de la pază pusese o barieră. Ei, nu era chiar o barieră, era o ladă de bere, dar nu mai spun, că stric imaginea Dorobanţilor…

Şi când să mă strecor, prin spatele maşinii, că doar na… îmi blocase trecerea… aud vocea cristalină din spaţiul crem luminos al autoturismului: … mă-tii de tâmpit!

Iar domnul amabil, care a ajutat-o să parcheze, cu explicaţii suplimentare, de genul: sigur că puteţi aici, că domnul pleacă înaintea dumneavoastră, aşa, urcaţi…, aranjând lada frumos pe şosea, cu ochii în asfaltul arzător, n-a rămas dator: ba pe-a mă-tii!, ridicându-se apoi drept şi cu acelaşi zâmbet bine-crescut şi la locul lui. Dar nu l-am auzit decât eu. Şi l-ar fi auzit şi o gâză de pe marginea drumului, dacă nu-şi găsea sfârşitul ante replica de teatru a personajului care se pare că se adresa doar publicului…

Am trecut mai departe, cu promisiunea să revin pentru documentarea unui serial pe blog despre lăzi, maşini şi doamne de poveste. A, da… şi pahare de plastic cu zmeură, la 10 lei! O plăcere…

Băgam n-am style?…

Și dacă tot suntem la capitolul Copiii spun lucruri trăznite… A, nu eram acolo? Mă rog, ziceam că suntem…

Deci, copilul meu, mare iubitor de muzică, dans și gimnastică, fredonează toate refrenele la modă (mă rog, ce aude la radio si prinde la TV) și dansează în consecință. Că le prelucrează și le aranjează să sune cum îi pică lui bine nu e mai puțin adevărat. Ca atare,  îl aud frecvent în ultimele zile cântând cu însuflețire: O, băgam n-am style, O băgam n-am style… și tot așa. Mă rog, asta înțeleg eu din ce cântă. E un fel de telefonul fără fir, știu… însă mai mult nu pot face :-)

Ei, acum premiem ghicitorul de refren internațional celebru…

Când începe să facă mișto de tine?

Cu ăștia mici nu știi niciodată. La copii mă refer :-) Când ai impresia că le-ai explicat ceva foarte corect și exhaustiv, ei îți mai aruncă un De ce? Aaaa… îți vine să-ți iei câmpii…

Dar parcă nu-i așa grav ca ceea ce am pățit eu aseară. Iar pentru a consemna date clare pentru posteritate, istorie și altele, menționez că al meu n-a împlinit încă 3 ani.

- Andrei, gata, hai închide ochii și culcă-te, nu ne jucăm.

- De ce?

- Pentru că este foarte târziu, de aia.

- Da? … Între timp a început să se răsucească în pat, să râdă și altele pe care le facem toți când suntem mici și n-avem chef de somn. Apropo, lui Andrei nu-i este somn niciodată. Și dacă i se închid ochii singuri, sare jignit că l-ai întrebat dacă vrea să se culce. Deci, e clar până aici.

- Andrei, eu cu cine vorbesc?

- Cu mine?

- Da, cu tine. Gata, așează-te, închide ochii, închide gura și dormi!

- Uau… tu pe toate le știi?

Mda… și s-a mai dus jumătate de oră râzând amândoi…

PS: O altă discuţie, o altă seară:

- Nu pot să dorm. Îmi cânți o leagăn?
– O ce?
– O leagăn.
– Poate un leagăn. Dar cum să-ți cânt un leagăn?
– Așa: naaani, naaani…

Vrei să fii tabletist?

Andrei la pilates in aer liber

În Herăstrău, la Roaba de cultură, la ora în aer liber de pilates ( :-) da… știu…), Andrei l-a cunoscut pe Ștefan, un băiețel de 4 ani, foarte vorbăreț. Într-o pauză de gimnastică (așa cum i-a spus Andrei), au primit o tabletă să se joace. O lua Andrei și lovea mașini de cursă de pereții de protecție… și era admonestat de Ștefan, că nu știe să joace. Apoi o lua Ștefan și arăta pricepere în jocul cu mașini.

Dar printre jucăriile aduse în parc, Ștefan avea o trusă de medic.

- Ștefan, tu vrei să te faci doctor când o să fii mare?

- Nuuu, eu mă fac tabletist.

Cine este soţul tău?!?

Al naibii interfon, iar s-a stricat. Şi tocmai când aşteptam comanda la pizza,  o placere ocazionată de întoarcerea târzie acasă de la mare, la un frigider golit înainte de plecare.

Sună telefonul şi băiatul cu pizza îmi spune că nu-mi funcţionează interfonul.

- Ştiu, vine soţul meu acum jos şi vă deschide.

Andrei, curios ca de obicei:

- Cine vine?

- Pizza.

- Nuu, cine vine?

- Ţi-am spus o dată. A ajuns băiatul care ne aduce pizza.

- Nu, mami, cine vine la noi?

- Măi, Andrei, de câte ori să-ţi spun?

- Maaami, cine este soţul meu?!? Exasperat că nu înţeleg ce vrea să spună, strigând întrebarea la mine, care mă uitam din ce în ce mai mirată la copilul din care curgeau întrebările.

- Aaaa… mă prind în sfârşit că n-a mai auzit formula asta. Tati! Tati e soţul meu.

- Poooftim?…

E semn de criză sau de bunăstare?

blocuri si mirosuri

În ultima oră am simţit venind din bucătăriile vecine aşa: miros de peşte prăjit, apoi de vinete coapte, apoi de porumb fiert.

Ori toată lumea din bloc s-a gândit că dacă n-are bani de vacanţă, măcar s-o pună de-o mâncare bună… ori cineva face aroganţe la ceas de după-amiază. Şi când spun asta, nu mă gândesc la sensul consacrat de Becali… (ba da, la ăla mă refer, că doar unde am mai auzit asemenea exprimare?…) Mă rog, ideea este că m-au asasinat cu mirosurile lor, aşa că închid ferestrele, mă aerisesc condiţionat, le redeschid scoţând nasul mai întâi la adulmecat… Dar nu se mai opresc din gătit… O fi nuntă în cartier… cu porumb fiert şi salată de vinete :-)) Aia da… merg cu un cadou de nuntă asortat: pepene gras şi frumos.

Şi totuşi, întrebarea rămâne: când atâtea mirosuri îmbietoare îşi dau întâlnire pe scările blocurilor în aceeaşi oră, ce este? Simpozion culinar sau vacanţă la români?

Sursa foto: blocul de unde vine mirosul. Simtiti si voi?

Cine vă învață telemarketing sau ce-o fi fost aia?

Mă sună un tip:

- Alo, d-na Laura?

- Da.

- Chiar ea?

Am crezut că e beat și a greșit numărul. Era gălăgie acolo unde era musiu acesta euforic. Îi stăteau vorbele în gât. Abia aștepta ca eu să îi spun DA, ca să treacă la propoziția următoare.

- Spuneți. Ce doriți?

- Doamnăăă… aici a făcut o pauză încărcată de suspans. Ați auzit de… Bla-Bla Marketing.com? N-am reținut prima parte, scuze…

- De ce ați sunat? Îmi vindeți ceva, ce doriți?

- Cine a vorbit despre vândut ceva? Mă gândesc mai mult să vă propun ceva cu adevărat mare. Vreau să facem… (aici își pregătea terenul de vânzare… voia să mă dea pe spate, clar)… să facem nebunii împreună.

WHAT?!? Ce o fi fumat nenea ăla înainte să sune? Sau poate o fi fost vreun guru al vânzărilor la telefon și mojica de mine i-a tăiat elanul… Acum îmi pare rău că n-am ascultat până la capăt. Ce nebunii mi-ar fi propus? La telefon…

Cum a fost la mare?

Andrei la mare

Păăăi… să vedem…

– Andrei, îţi place la plajă?

– Daaa… şi piscina asta maaare!

Şi uitându-se în sus:

– Ce-i aia, mami?

Telecomandola, Andrei! a venit răspunsul sigur al Irinei (4 ani)

Știi sau te învățăm noi?

Citesc, în toate materialele de promovare a diverșilor coachi, antrenori de viață și succes și cum se mai numesc ei, despre faptul că te vor învăța să îți folosești timpul cu cap, îți vor da instrumentele care să te ajute să-ți găsești CALEA. Ce îmi atrage atenția mereu este punctul FAMILIE. Deci ei mă vor învăța să am timp de familie.

Bun așa… pentru că restul lucrurilor, din societatea asta super antrenată în cursa cu sine însăși, îmi ordonă să mă dedic 100% proiectelor, dacă vreau să reușesc. Ba chiar să mă trezesc cu noaptea în cap, să încep cel mai devreme posibil… altfel n-am nicio șansă. Unii îmi povestesc că există medii unde dacă te pune păcatul să vorbești despre familie și mai ai și fotografii cu ăl mic care ți-e drag de mori… poți să-ți iei adio de la măriri de orice fel. Ei n-au auzit de coaching și de managementul timpului pentru job și familie?!?

Oricum, de ce am plecat în povestea asta? Pentru că n-am fost la un program de genul și îmi propun să merg, serios, pentru că vreau să știu cum mă învață să am timp de familie. Pe bune. Nu precizează niciunde dacă voi avea și timp de bucătăreală, pentru familie adică, pentru spălat și călcat cămăși de costum, pentru șters de praf și… hai că ați prins ideea… dar toată lumea îmi garantează – timp de calitate. Perfect, că tot vreau să scap de ăla mai puțin apetisant, care nu te prea ajută să-ți pui o mână sub obraz (la ceas de seară) și să te întrebi mândru ce-ai făcut tu oare azi?…

Vrei să fii Răspunzel?

Fetiţele din ziua de azi par să le ştie pe toate: de la modă la vedete actuale, de la gadgeturi la cele mai populare personaje de desene animate… Iar băieţeii trebuie să fie duri şi puternici, fără excepţie. Excepţiile nu sunt scuzate în lumea copiilor. Nu şi le pot explica şi nu le acceptă. Punct.

Ce-mi place este că aceşti mici viitori mari, adolescenţi şi mai apoi maturi cu diverse întrebări şi probleme nerezolvate, par să aibă astăzi toate răspunsurile. Dau din gură neîncetat şi îţi explică diverse cu aerul că ştiu despre ce vorbesc. Iar fetiţele sunt cele mai gureşe, le răsună vocile în parc, trasând regulile jocurilor sau reclamând o nedreptate a unei partenere de joacă sau… câte şi mai câte. Întotdeauna au dreptate, mai ales cele alintate, şi întotdeauna vor ceva.

Aşa o fi fost şi în copilăria mea? :-) O să întreb. Cert este că impresia generală, după două ore de observaţie minuţioasă, în parc, este că astăzi adultul ascultă de copil, că dacă nu, cel din urmă ţipă, aleargă, se dă cu pampersul de pământ şi… mai găseşte el suficiente argumente să te convingă.

Lui Andrei nu-i merge. Încă. Poate şi pentru că nu şi-a găsit personajul forţos  sau cu puteri magice, care să mă convingă?…

- Cine vrei să fii? L-a întrebat o fetiţă pe Andrei, în jocul lor cu mingea (nu ştiu de ce trebuia să fie altcineva, dar era regula jocului şi Andrei căuta în minte un personaj)

- Winnie de Pluş.

- Eu vreau să fiu Rapunzel. Şi jocul a început, că doar toate erau la locul lor…