Ce faci când ai timp?

Experimentez ceva foooarte interesant… Nu mai ştiu să mă bucur de timp liber. Sunt trei ani, aproape, de când priorităţile s-au schimbat şi de când gestionăm minutele între diverse activităţi care implică mai ales copilul.

Ieşim în oraş respectând orele de somn de prânz, mergem acolo unde ştim că i-ar plăcea copilului, organizăm întâlniri şi petreceri în funcţie de programul copilului… iar asta vine firesc, fără vreo umbră de Uoof, ce m-am săturat! Ne-a intrat în reflex. Într-atât încât sunt deja 6 zile de când copilul stă la bunici şi eu nu ştiu ce să fac cu orele libere :-)

M-am decis să scriu despre subiectul acesta amuzant şi nu prea :-) după ce am citit blogul unei mămici exasperate de faptul că NU ARE TIMP. Şi din descriere aşa părea, că zilele sunt prea scurte pentru o casă cu doi copii, cazul ei.

Poate că al meu este mai cuminte decât ai ei… fiind şi unul singur… dar n-am intrat în depresii, n-am disperat şi n-am simţit că mă sufoc. Ba chiar am avut job part-time acasă, ne-am jucat până ne-au durut fălcile de atâta râs, am citit şi poveşti şi am şi învăţat pedalatul pe bicicleta mare… fără cursuri de time management, cum se poartă mai nou.

Bine, n-am făcut prăjituri şi nu i-am croşetat ceva… că nu sunt Super – Femeia – Fantastică :-), dar am reuşit să trecem frumos, toţi trei, peste primii trei ani. Şi cred că, în final, important este să găsesti un echilibru care să te mulţumească. Pe tine, nu pe ceilalţi, care vor avea întotdeauna o părere…

Când învăţăm să minţim?

Andrei cel vinovat

Are aproape trei ani şi nu-mi amintesc să-i fi explicat ce este aia o minciună… sau poate că da, însă cu siguranţă nu i-am spus că o minciunică îl poate salva de o ceartă, câteodată. Şi totuşi iată că ştie:

- Mami, mami, n-am dat cu mingea în televizor! Stă lângă mine cu mânuţele la gură când spune asta, pentru că, măcar asta nu ştie încă – body language… slavă Domnului, că altfel mă pensionam direct.

- Dar ce ai făcut?

- Nimic. Şi iar ridică mânuţele. Vino să vezi.

Merg la televizorul cu pricina, este întreg bine-merci… Dar nu mă abţin:

- Hai, spune, ce ai făcut? Parcă i-am dat semnalul. A început o istorie complicată cu un şut, care s-a dus paaam în perete şi paaam înapoi şi el are muşchi, mami, că a mâncat banană şi vezi ce tare dă şi… a lovit în televizor.

- Ce?

- Mingea mare, înţelege-mă, mami?

Am înţeles într-un final şi m-am bucurat că era mingea mare dar din burete. Şi l-am luat de-o parte la o poveste despre minciuni şi adevăruri. Care, inevitabil, s-a terminat cu De ce?