Ce faci când o femeie loveşte un bebeluş?

Habar n-am, nu există manual pentru asta… Şi totuşi…

Ieri, am ieşi în parc cu Andrei şi cu mama. Eram prinse în discuţie şi cu ochii pe Andrei care rula frumos cu “bichita”. Pe o bancă stătea o doamnă, aparent normală, care încerca să-şi liniştească bebeluşul zgâlţâind căruciorul. Am oroare de mişcarea asta care numai liniştitoare nu este. Era un fapt, am continuat plimbarea, dar mi-a atras atenţia mişcarea nervoasă a doamnei care a părut la un moment dat că a lovit bebeluşul. I-am spus mamei. “Nu cred, e imposibil”, a fost replica ei normală, în faţa unei grozăvii.

Nu m-am putut abţine, ne-am aşezat pe o bancă destul de aproape. A deranjat-o, poate, aşa că a decis să plece la plimbare. Copilul plângea în continuare. După nişte tufişuri, am văzut cum a ridicat bebeluşul de mânuţe şi l-a trântit la loc.

Am simţit că mi se face rău. Am plecat rapid către agentul de pază care discuta cu cineva la câţiva metri şi i-am spus ce am văzut. Alt şoc: nu ştiu, doamnă, eu n-am văzut nimic. Păi vă spun eu că am văzut. Pai nu e treaba noastră. Păi şi dacă merg eu la ea şi ne luăm la bătaie, este treaba dumneavoastră? Păi nu noi ne ocupăm cu asta… poliţia, adică trebuia s-o filmaţi… Şi, dacă vine poliţia, o să fie cuvântul dumneavoastră contra cuvântului ei… E mama copilului, până la urmă. Măcar puteţi merge s-o întrebaţi dacă este mama copilului? Poate e dădaca nebună, care bate copilul… Da, ne ocupăm noi, mulţumim, staţi liniştită!

Dacă am sta toţi liniştiţi…

Pe mine m-aţi întrebat?

:-) Mă distrez maxim! Ar trebui să plâng… poate de acolo râsul isteric când aud formula “asta vrea telespectatorul”.

Şi cum TELESPECTATORUL este un politofag, circofag şi scandalofag, primeşte pe săturate (ca să nu se supere şi să moară de inaniţie, probabil) tacâmuri complete, zilnic. Ba chiar şi bunusuri pentru că a păpat tot.

Într-o seară cu televizor dat pe ştiri şi cu spălat de vase în fundal (nu poate fi invers din cauze evidente de niveluri de importanţă), când se dezbătea subiectul procurorilor… Cum, nu ştiţi subiectul? Ăla cu premierul ministru de justiţie care… hai că v-am păcălit, nu vă povestesc aşa ceva… Revin, într-o seară normală într-o ţară anormal de focusată pe subiecte de groază, aud un domn enervat de insistenţa moderatoarei cu procurorii ei: domnule, dar asta vrea omul de acasă să audă? Asta îl interesează? Sau vrea să ştie ce e cu regionalizarea?

Ei, aici s-a tăiat filmul. Am râs până mi-au trecut creţurile de pe degete de la spălatul de vase. Ceea ce e de bine, că râsul face bine, nu? Dar nu pot trece peste faptul că nu ştiu ce este cu regionalizarea…

Pe cuvântul tău?

Am învăţat de la o altă mămică din familia noastră că trebuie să respecţi promisiunea dată unui copil. Altfel cum va putea învăţa să respecte promisiuni la rândul lui? În felul acesta îl scuteşti de o dezamăgire pe care i-o poate provoca neonorarea unei promisiuni.

Însă micuţii zilelor noastre învaţă repede regula de aur şi îţi smulg promisiune după promisiune, iar tu ajungi curând prizonierul propriei metode. Şi este atât de fin echilibrul acesta între omul de cuvânt şi păcălitul de serviciu…

Şi nu înţeleg de unde îşi iau argumentele şi toată muniţia, cum de folosesc expresii  pe care tu nu le foloseşti şi cum le iese mereu tactica “insistă, insistă, insistă”?

Nu ştiu… sunt prea marcată de ultimul episod în care am cedat lamentabil (într-un hohot de râs) lui “pentru cuvântul tău, mami?”

Şi ce? Ai lingouri de aur?

Zilele trecute am citit o poveste de groază… despre groaza de proprietari îngrozitori (ca să aveţi o imagine cât mai aproape de realitate). Şi, evident, mi-am amintit propria experienţă cu un proprietar grozav de Bucureşti:

Vestea proastă, primită de la prima întâlnire: suntem vecini. Stă la câteva blocuri şi trece zilnic pe “aici”. N-am crezut că aici înseamnă prin apartament. Am aflat la câteva săptămâni, când a închis căldura în lipsa noastră “ca să nu cheltuim”. Iar la prima confruntare: “Aţi fost în lipsa noastră în casă?”, a sărit ca ars, mai nervos de zece ori decât noi: “Şi ce? Aveţi cumva lingouri de aur? Eu am avut un arab aici, uite-aşa stăteau geamantanele cu bani… şi nu l-a deranjat că veneam, ba chiar îi prindea bine că aveam grijă…”

A doua veste proastă: îi plăceau vizitele (nu numai cele în absenţă). Am aflat despre copii nerecunoscători care nu îi mai vorbesc, despre fosta soţie, o ingrată, despre multe conturi în bănci, că de asta îşi leagă pantalonii cu sfoară, nu ca alţii care aruncă banii pe chirii… apropo, noi ce căutăm în Bucureşti?…

A treia veste proastă: cresc al naibii de repede preţurile, “ştii cât s-a făcut uleiul?”, mai trebuie 1 milion la chirie (nu erau încă lei noi, doar vechi, dar dragi moşului, proprietar de încă două apartamente).

Ultima veste proastă i-am dat-o noi: ne mutăm. Cum?!? La câteva luni? Ne batem joc de el? Păi ştim noi câţi a avut la coadă la “vizionat” când am venit noi? Şi la ce a renunţat el? “Era una, cam trecută, cu fiică-sa cu tot… adică înţelegi, adică… O să vă pară vouă rău”. Asta din urmă n-am înţeles-o (n-am înţeles-o eu nici pe aia dinainte, cu mama şi fiica, dar e problema mea).

Final de poveste: rate la bancă mari şi enervante. Dar infinit mai uşor de suportat decât un proprietar de groază.

Bărbaţii sunt diferiţi de femei?

Îmi cumpăr o căciuliţă împletită, foarte şic, mai mult pentru fundiţa dantelată din stânga, ce mai… la mare modă (acum se poartă căciuliţele cu floricele, fundiţe şi alte accesorii cu farmec am văzut).

–          Ce zici?

–          Foarte drăguţă. Dacă nu avea funda aia era chiar frumoasă.

–          Poftim?!?