La stat sau la privat?

O durere de cap lungă de câteva luni m-a adus în cabinetul unui medic specialist ORL (să caut o sinuzită ascunsă). Îi explic problema doamnei sau domnişoarei din faţa mea (o tânără fardată frumos, cu bijuterii elegante şi atât de amabilă încât îmi venea s-o iau acasă), ea mă ascultă preţ de câteva minute, după care trece la atac.

Am uitat să precizez că eram într-o clinică privată (ştiu… trebuia să mă aştept…). Cu un aer de prietenă bună, mă sfătuieşte să fac nişte analize de sânge, încă nu se pronunţă dacă este sinuzită sau nu (uitatul în nas, palpatul pe frunte şi tâmple şi restul n-au fost concludente câtuşi de puţin). Şi neapărat să revin mâine pentru exsudat şi altele. Şi neapărat un computer tomograf. Altfel… “facem degeaba toate astea”.

Staţi un pic, zic. Eu vreau să ştiu de sinuzită. Read more

Ai ceva pentru mine? Da sau nu?

Unde sunt vremurile alea în care ameninţarea unei palme la fund era punctul terminus al unei năstruşnicii? Apuse… În locul lor îşi revendică tot mai mult conţinut “negocierea” copil – părinte. Nicio rugăminte din partea părintelui nu scapă netaxată.

Bunăoară în această seară, când mă rugam de copil să işi ia antibioticul (din cauză de gât roşu rău şi amigdale cât casa), a spus că nu vrea, că e rău, că mai bine îi dau lăptic, că una, că alta… într-un final l-a luat. În drumul meu victorios spre bucătărie aud: acum primesc ceva? Da sau nu?

Şi de-ar fi singura încercare, dar nu… episoadele se repetă zilnic şi tot mai insistente:

- Hai, lăptic şi nani!
- Acum, mami?
- Da.
- Bine. Imi pui desene? Veau Mickey!
- Nu, bei lapte şi faci nani.
- Te loooog! Fumos? Sunt cuminte, mami.
- Arată-mi. (Ridică mânuţele şi zâmbeşte. Aşa arată el că e cuminte)
- Te-ai uitat astăzi destul. Ajunge.
- Da?
- Da.
- Unu şi gata?
- Nu (şi i-am băgat sticla în gură… dar peste câţiva ani n-o să mai bea lapte şi va avea gura liberă pentru adevăratele negocieri…)

 

Mama a urmat cursuri de parenting?

Evident că nu. Şi totuşi cum a reuşit?

Îmi amintesc cum spuneam înainte să îl am pe Andrei: “mi-e teamă că nu o să fiu o mamă atât de bună cum a fost mama”. Şi cum o admiram pentru imensa răbdare şi pentru felul atât de grozav în care a ştiut să ne apropie, să ne facă să citim sau să împărţim lucrurile fără egoism sau să ne placă serile în familie şi discuţiile mamă – fiică… Nu puteam înţelege, în adolescenţă, formule gen “m-am certat cu mama”. Nu aveam certuri de la egal la egal şi singura “jignire” pe care ne-a adus-o vreodată a fost cuvântul “indolente”, după ce am inundat-o de trei ori într-o săptămână (Ceauşescu, apă oprită, uitat robinet deschis…).

Ceea ce a avut mama şi alte mame minunate (formulă fără exagerare, în vremuri cu învăţat tabla înmulţirii la lumina lămpii, serviciu până seara şi neajunsuri diverse) a fost voinţă, răbdare şi un grad extraordinar de mare de empatie. Ne-au tratat aşa cum le plăcea să fie tratate şi au învăţat despre a fi părinţi împreună cu noi, în practică, direct, fără exerciţii ajutătoare şi anterioare.

Poate că noi trişăm astăzi un pic, dar vremurile ne obligă să reacţionăm pragmatic la provocările zilelor fără de timp… chiar aşa, aţi remarcat că “nu mai e timp de nimic acum”? (vorba lui Dan Bitman)

De ce ţi-e frică?

Am vrut să-i dau lui Andrei orez cu lapte. Am pus şi scorţişoară, pentru aroma aceea inconfundabilă… S-a uitat lung la linguriţă, după care a mărturisit:

-          Mi-e frică!

-          De ce?

-          E pătat.

Aţi văzut un accident?

Eu, da, din nefericire. Şi Andrei. Ne întorceam de la salină. Era 8 seara şi plouase (motiv pentru toată lumea să iasă în oraş cu maşina, se pare). Rulam cu mai puţin de 30 km la oră, pe o străduţă cu gropi şi treceri de pietoni, dar cu prioritate. Un detaliu nesemnificativ pentru un şofer “profesionist” care nu numai că nu a frânat venind de pe o străduţă cu “cedează trecerea”, dar mi s-a părut că zboară… din nefericire a zburat fix până în maşina care venea pe străduţa noastră cu prioritate, din faţa noastră. Din ricoşeu, vinovatul s-a îndreptat destul de energic spre maşina noastră, căreia îi murise motorul (nu ştiu când, undeva între bubuitură şi momentul T). Am sesizat aspectul când am anticipat faptul că maşina ricoşată m-ar fi lovit în dreapta şi am tras de volan în stânga. Inutil, fireşte, fără motor… dar, printr-o prezenţă de spirit sau o dorinţă mare de a nu mai accidenta altă maşină, domnul grăbit a tras puternic de volan şi a urcat pe lângă mine pe trotuar, lovindu-se şi de gard, probabil.

Din starea de şoc m-au scos cuvintele lui Andrei: ce fac băieţii, mami? Se… joacă, mami… se joacă.

Hello, world!

Ştiam că începuturile sunt cele mai grele, dar n-am crezut că va fi atât de dificil să scriu primele rânduri în ceea ce numesc unii jurnal public. Mă încurca teribil faptul că wordpress mi-a botezat primul articol (da, nu e titlul meu, doar virgula îmi aparţine) şi că preciza că “acesta este primul tău post”. Asta m-a făcut să mă uit  mai bine de o lună câte 10 minute pe zi la pagina pe care apăreau informaţiile acestea, fără să pot continua… De ce n-oi fi şters (că mă învăţa şi asta), de ce n-oi fi trecut mai departe… nu ştiu. Aşa a fost să fie (îmi place să dau vina pe fatalism, e mai simplu).

Din raţiuni de siguranţă şi protecţie maximă, nu exagerez nici astăzi, dar trebuia să iau măsuri, pentru că nu mai suportam presiunea socială: auzi, tu o să scrii vreodată pe blogul ăla?

Aşa că… fie ce-o fi, de azi am depăşit “Hello world”. Doamne-ajută! :-)