La zăpadă?

Nu prea, pentru că de la primărie ni se spune că pe trotuare sunt, citez, alunecări de persoane. Şi cum eu nu vreau să fiu luată pe sus de valul de persoane alunecate sau alunecătoare… stau cuminte în incintă :))

Tu ai muncit? :)

 

Schimbam cearsaful pe patul lui Andrei: 

– Da-mi perna acum, Andrei. 

– Poftim! 

– Merci. Si patura. 

– Poftim! 

– Gata, am terminat. 

– Pfuuu… Bine ca s-a terminat cosmarul asta numit munca! 

– Pai tu ai muncit? Cine a facut patul? 

– Tu, dar a fost foarte greu sa te ajut.  

Cum e afară?

afara

Cred că cineva vrea să ne inducă în eroare, ca să stăm în case. Dar Andrei s-a prins, da?

– Andrei, cum este afară?

– E super de perfect. E înnorat, așa… ca să pară că e frig, dar e cald și bine!

Toate se leagă. Sau nu?

Andrei

– Mami, îmi place așa mult să dansez la grădiniță!

– Mă bucur.

– Și sunt foarte bun, să știi.

– Asta e și mai bine.

– Doamna de dans mi-a spus bravo ție! Și m-a întrebat cum mă cheamă. Și eu am spus Andrei Hora. Și ea a spus vino în față, astăzi ești profesor de dans!

– Foarte frumos, bravo. Și ți-a plăcut?

– Foarte mult, extrem de mult. Eram ca pe scenă… Și dansam acolo și mișcările erau așa (suntem pe stradă, dar nu contează, el îmi arată mișcările).

După demonstrație și asigurări că i-a plăcut foarte mult, discutăm mai departe:

– Ți-ar plăcea să dansezi pe scenă adevărată? Când vei fi mare,  ți-ar plăcea să fii…

– Pilot de curse! Ți-am mai zis!

:)

P.S. Fotografia este în ton cu articolul. E clar, da?

 

Ai mai văzut vreodată?

Matei si Iohannis

În același context al interesului pentru știri și politică, Andrei îl trage pe Matei în fața televizorului și mă cheamă repede:

– Mami, vino repede, nu-ți vine să crezi!

– Ce s-a întâmplat?

Mi-l arată victorios pe Matei, care privea la televizor:

– Ai mai văzut un bebeluș care să asculte un Iohannis?!?

– :))) (ăsta a fost răspunsul meu)

 

În treacăt fie spus, când mă cheamă așa repede, mă execut rapid, pentru că am tras o sperietură grozavă la ultima chemare:

– Mami, vino repede, Matei este cu fața la burtă!

– Ceee?

Matei era, într-adevăr, cu fața în jos, în pătuț, și încerca să revină la formula inițială. Calm, fără plâns, ardelenește ar spune unii. Era prima lui rostogolire :)

Cine, măi?

A

Bine se întreabă Andrei de ce este Parlamentul toată ziua la știri. Foarte bună observația. I-am răspuns că este toată ziua la știri pentru că noi, românii, facem toată ziua politică. Daaa? M-a întrebat el. Nu a înțeles mare lucru, dar n-a continuat. Însă observația lui mi-a amintit o discuție cu cineva care trăia în altă țară și care îmi spunea cât de puțin se vorbește despre politică și politicieni în țara respectivă, la televizor și acasă, pe stradă sau la serviciu. Cred că asta este normalitatea – să știi cât mai puține din declarațiile lor, și cât mai multe din realizările lor, ale politicienilor. Noi, în schimb… vorbim mult și facem puțin; vorbim despre cât de mult vom face și facem extrem de puțin. Rețeta clasică: vorbe, nu fapte.

A, dar nu, nu. Nu despre asta voiam să scriu, ci despre faptul că ieri, la TV, Andrei l-a văzut la știri pe Isărescu. Nu l-a văzut foarte des, nu-l cunoaște, așa că s-a oprit în fața televizorului, cu mingea cu care se juca în mână:

- O, sărăcuțul de el!

- Cine, dragă?

- Domnul ăsta.

Nu eram cu el în cameră, așa că am venit să văd despre cine vorbește cu atâta compasiune.

- Cine, măi?

- Domnul ăsta, mami, cu ochelari. Cred că are extrem de multe emoții. Uite cât de greu vorbește. Și se uită așa… când sus, când jos…

Cât mă iubești? (partea a II-a)

Andreiu si marea

Mda… timpul declarațiilor de dragoste este cel mai bine folosit de copil. Iar imaginația îl ajută din plin. Și daaa… recunosc că îmi place!

– Mami, ești cea mai frumoasă din lumea mea!

– Mami, te iubesc până la stele și niciodată înapoi!

– Mami, te iubesc până la rachetă și mai departe, până la… Oradea!

Și tot așa… :)

 

PS: Drăguț că toate declarațiile astea nu au știrbit nimic din sinceritatea aceea autentică, de copil, crudă și frumoasă. De exemplu, l-am întrebat, uitându-ne la o reclamă care rulează acum:

– Andrei, tu cui i-ai oferi ultima ta bucățică de ciocolată? (în reclamă, cineva a răspuns că i-ar oferi-o mamei)

– Ăăă… nimănui.

– Serios? N-ai împărți ciocolata?

– Nu, că îmi place prea tare!

 

 

De ce la iarbă verde?

Andrei, blog

Ați remarcat că folosim expresii diverse de ani de zile și nu ne punem întrebări în legătură cu ele? Sigur că ați remarcat. Mai ales atunci când minorul din casă v-a întrebat ce înseamnă una dintre ele.

Bunăoară ieșirea “la iarbă verde” l-a pus pe gânduri pe Andrei, care a înțeles că trebuie să ieșim numai când este iarba verde, ceea ce nu se pupa cu faptul că el a văzut și iarbă mai puțin verde în parc. Deci, de ce spunem că ieșim la iarbă verde? Ei, iar lucrurile s-au complicat atunci când promisiunea de ieșire pe iarbă, indiferent de culoare, a fost făcută într-o zi ploiasă, în care copilului i-au înghețat urechile:

- Brrr… să știi că e chiar frig afară, mami.

- Da, știu. Ți-a fost frig?

- Nu, că am alergat. Doar urechile și nasul sunt reci, pentru că… ele n-au alergat. Picioarele mele sunt fooarte calde. A, mami, mai mergem mâine la iarbă verde?

- Eu așa zic. Sper să nu mai plouă, să ude iarba asta verde.

- Auzi, dacă plouă pe iarba verde, mergem pe altă iarbă, bine? Galbenă sau… vedem noi, bine? Bine?

- :) Bine. Dar să știi că ieșirea la iarbă verde este așa, o expresie.

- Cuuum? Adică ai zis doar așa, nu ieșim de fapt? Păi luăm umbrela dacă plouă. Te rog, mami, vreau să ieșim!

- Ai înțeles greșit. Ieșim, sigur, eu îți explicam doar ce este cu expresia asta, că noi ieșim în parc sau la plimbare sau la picnic și dacă nu este iarba verde, nu-i așa?

- Dar mâine ce culoare o să aibă?

- Verde.

- Păi vezi! Deci nu e o expresie!

- :) Biiine. Te bucuri că ieșim?

- Da. … De fapt, nu. Că mai vreau și alte culori de iarbă. Poate albastră, roșie sau…

- De ce?

- Așa, ca să fie mai distractiv!

Cum să reziști?

in iarba

Păi ai face bine să reziști asaltului de drăgălășenii, complimente și altele, mai ales când știi că ele ascund un interes clar. Adică ce, te dă pe spate că-ți spune că ești o prințesă? Sau strălucitoare? Ei, ia mai taie din ele, copile :)

- Andrei, te mai joci?

- Cum vrei tu, frumoasa mea faimoasă, aurită și sclipitoare!

- :)) Ce?

- Ce-i, n-am zis bine?!?

O, ba da… le zice bine copilul, pentru că mă iubește, dar știe că eu îl iubesc și mai mult și poate obține ce vrea dacă mă și ascultă câteodată :) De acolo vine “cum vrei tu”. Dar complimentele bombastice vin din prea plinul lui, alimentat de desene animate, povești și dorința de a mă da pe spate. Clar!

cu paleta

O să te mai joci cu jucăriile?

Popice

Joaca este întotdeauna amuzantă, dar strânsul jucăriilor… am aflat de curând că este plictisitor, enervant, ca la serviciu…

Andrei și-a descoperit popicele și a vrut să se joace. Cât a durat jocul a fost perfect, cu urale de victorie, cu expresii gen mega-eșec la ratări, cu tot tacâmul valabil la jocurile în care copilul se implică total. Ei, la final, capitolul “ordine la jucării” a produs o ploaie de reacții care m-au amuzat teribil. Nu l-am pus să le strângă și nu i-am făcut nicio observație legată de faptul că tot scăpa popicele din săculețul lor, încercând să le pună la loc. Ba chiar m-am făcut că nu-l aud, dar n-am mai rezistat la un moment dat și am izbucnit în râs:

“Aoleu, nu mă mai joc cu astea, gata. Mamă, ce greu e să faci ordine! Dar câtă treaaabă aaam… Parcă sunt la serviciu… Groaznic! De ce tot cazi?!… Ce plictisitooor… Uite încă una! Hai și voi, pierdutelor! Popice enervante. Niciodată nu mă mai joc cu voi!”

Interesant este că nu m-am plâns niciodată de serviciu sau că fac ordine în casă. Deci nemulțumirea era autentică, necopiată și total adaptată momentului. Acum nu știu dacă se va mai juca sau nu, curând, cu popicele, dar sigur nu le va mai strânge din proprie inițiativă :)